Zi: 1 iunie 2010

În contextul unei discuții mai ample despre Luceafărul, Tudor Vianu afirma:

„Mai aproape de spiritul acestuia [al creștinismului] ar fi fost elanul mistic și de iubire menit să unească pe creatură cu Creatorul său.

Dar acest elan lipsește din opera poetică a lui Eminescu, poate cu singura excepție a scurtei bucăți intitulată Rugăciune (dar ce suflet nu este atins cel puțin o dată de aripa marii Iubiri) și observăm acest lucru cu amărăciune, căci sub valurile sensibilității sale, uneori vulcanice, alteori molcome și dulci, simțim adâncul unei mari răceli.

Este răceala concepției sale filozofice, pesimiste și antice.

Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina ființei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranță și gândul despre imobilitatea lumii în năzuința către perfecționarea ei.

Un suflet credincios, printre admiratorii și devotații operei lui Eminescu, poate să se îndurereze de acest fel al lucrurilor. Aici e însă vorba numai de a înțelege[1]”.

Are Vianu dreptate? Ceea ce susține el este o percepție personală în urma lecturilor din Eminescu. El a simțit răceală și i-a suprapus automat optica filosofică rece și pesimistă.

L-ar fi dorit pe poet cuprins de elanul către Dumnezeu (într-un mod exprimat fără echivoc) care să îi îndulcească asprimea viziunii asupra lumii, pentru a o vedea perfectibilă.

Dar elanul către Dumnezeu nu te face să vezi lumea perfectibilă, cel puțin nu în viziunea ortodoxă și nu lumea în ansamblul ei, al cărei stăpânitor știm din Scriptură cine e.

Să nu ne oprim însă aici.

În Înger și demon și în Venere și Madonă, poetul vorbește de suflet apostat și de apostat-inima mea. Ambele poezii au ca temă iubirea și exprimarea idealului feminin angelic, pe care îl visa Eminescu.

Femeia trebuia să fie pentru el o icoană de lumină (Singurătate), în stare candelă s-aprinzi / Iubirii pe pământ (Pe lângă plopii fără soț).

Deziluzia erotică e strâns legată de scepticismul său.

Prima criză sceptică, după Zoe Dumitrescu-Bușulenga, i-a provocat-o moartea tinerei iubite din Ipotești (Elena) și este exprimată în poemul de tinerețe Mortua est.

O lectură inedită a versurilor din acest poem care par străbătute de fiorul sceptic și nihilist, a oferit-o părintele Constantin Galeriu, care l-a citit într-o cu totul altă cheie, inversându-i sensurile și recuperându-le pentru o interpretare religioasă (în orice caz, mult mai senină decât ce se afirmă de obicei)[2].

Alte două poeme esențiale pentru fondul discuției de față sunt Melancolie și Preot și filosof.

În Melancolie, se autoportretizează spiritual ca o biserică-n ruină:

/…/ Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.

Atitudinea nu e una de frondă, ci de regret, de tristețe pentru această ruină interioară, pe care o deplânge și în Memento mori, când se roagă către Dumnezeu: Tu, ce în câmpii de caos semeni stele, Sfânt și mare / Din ruinele gândiri-mi o, răsai, clar ca un soare!

Mai multe semne de întrebare ridică însă celălalt poem despre care am amintit și care datează din perioada studiilor berlineze:

Căci n-avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi, preoţi,
Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi…
Şi nouă vânătoarea de aur şi mărire
Ne-nsamnă-n astă lume a Răului domnire.
Şi nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere
În suflet naşte scârbă şi inimei durere.
Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei…
Şi sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne,
Tăiat fiind de nava durerilor eterne;
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre.
Şi noi avem o lege ¬ deşi nu Dumnezeu,
Simţim că Universu-l purtăm şi prea ni-i greu:
Ştim a fi strănepoţii acelui vechi păcat,
Ce seminţia Cain în lume-o a creat.
De n-o-mbrăcăm în pilde, e semn c-am înţeles,
Că-n noi este credinţă, ce-n alţii e eres.
Căci eretic tiranul, ce Crucii se închină
Când oardele barbare duc moarte şi ruină.
În van cu mâni uscate se roagă, ţiind strana,
Deasupra lui cu aripi întinse stă Satana.
Degeaba lângă patu-i alături stă sicriul
Când gloatele-i pe lume au tot întins pustiul.
Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierte
Că ţări întregi schimbat-au în întinsori deşerte?
Şi eretic e-acela ce rasa v-o sărută
Când ura-n a lui suflet, de veche, e stătută?
În van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma
Şi trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma,
Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară
Demonul lumii-aceştei ¬ comedia-i bizară.

Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Şi pricepurăm şoapta misterului divin.
Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi
Şi compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi,
Ascuteţi adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr ¬
Ce voi spuneţi în pilde, iar noi l-avem din cer.

Trebuie să se țină seama, în lectura și interpretarea acestor versuri, de epoca la care ne raportăm și de faptul că poezia din urmă exprimă o concepție dragă pașoptiștilor, aceea că poeții sunt din tagma profeților lui Dumnezeu (a se vedea, în special, Asachi, Bolliac și Heliade).

Pe de-o parte, poemul de mai sus afirmă o neclătinabilă credință în Bine (precum și o determinată alegere din partea poetului de a se afla în tabăra Binelui), ceea ce vine în flagrantă contradicție cu cei care au susținut contagierea lui Eminescu de ideea că esența lumii ar fi Răul (demonismul).

A Răului domnire peste lume este posibilă pentru că i se dă voie, nu pentru că el ar fi un principiu al universului. Altfel, dacă Răul ar fi principiu al existenței, nu ar avea niciun sens lupta împotriva lui, suferința și sacrificiul, la care Eminescu aderă.

În al doilea rând, Eminescu exprimă aici o percepție oarecum paradoxală, dar tipică pentru acea perioadă istorică și care a rămas în vigoare pentru mulți intelectuali chiar până în zilele noastre.

În acea epocă de secol XIX și într-o atmosferă generală animată de fervoarea emancipării sociale și politice a României, de apropierea cu Occidentul, mulți au fost tentați să arunce o umbră de dispreț peste instituțiile care ne legaseră de Orient. Cea mai importantă dintre aceste instituții era Biserica Ortodoxă, fără îndoială.

Trăirea autentic ortodoxă, ascetismul veritabil și netrucat, modelele duhovnicești deveneau tot mai greu de depistat într-o lume care tocmai ieșea de sub o aproape demi-milenară stăpânire otomană, care a strangulat orice aspirații culturale majore, la nivel național, și intra sub dominația gândirii secularizate, iluministe și moderne, a Apusului.

Monahismul era într-o stare destul de precară peste tot în Balcanii secătuiți de robia turcească. Sărăcia și lipsurile erau mari și multe și oamenii aveau în continuare acces cu greu la instruire.

Sigur că ce afirmă Eminescu mai sus e o pretenție care iese din hotarele gândirii ortodoxe. Versurile susțin opinia că poeții, geniile mai precis, au un canal de comunicare aparte cu Divinitatea și că nu au nevoie de explicațiile Bisericii, sub formă iconografică și cultuală, care sunt pentru neamul cel nedemn al oamenilor zilei.

E o pretenție pe care poezia modernă, începând cu romantismul dar mai ales cu simbolismul,  și mai cu seamă în Occident, o va transforma în dogmă literară, aceea că poezia exprimă un limbaj deosebit de comunicare cu Absolutul, Necunoscutul sau Incomunicabilul.

Însă nu este o concepție care să fie preponderentă în opera eminesciană. E mai degrabă o pretenție momentană și orgolioasă a omului de geniu și exprimarea indignării pentru o mustrare pe care considera că nu o merită, amendând ipocrizia unor vorbe care nu se susțineau și prin faptele moraliștilor (în cazul de față, preoți – el are diatribe și împotriva altor categorii de moraliști, inclusiv critici literari).

Mai grav e că acest puseu de irascibilitate îl face să afirme că nu are Dumnezeu: avem o lege deși nu Dumnezeu. Cred că se referea aici la faptul că nu se supune unei pravile canonice, nu că nu are niciun Dumnezeu.

Chiar luată ad litteram, și această afirmație poate fi interpretabilă, fie că putem considera că vorbea în numele poeților, în general, apărând, solidar, o profesie criticată de pe pozițiile unei morale absolute, dar neîmplinite cu strictețe de promotorii ei (sau de unii dintre ei), fie că se lăsa adânc pătruns de crezul în destinul său singular, care nu-l lăsa să se mai considere de-o seamă cu muritorii de rând, ce au nevoie de o predică explicită ca să creadă în Bine.

Mesajul e că el, poetul genial, e luminat direct de sus, din cer, și nu are nevoie de discursuri suplimentare, nici sub formă oratorică, nici iconografică.

În același timp însă, este umanim recunoscută, de toți cercetătorii, venerația lui Eminescu pentru patrimoniul spiritual și bibliografic al Bisericii.

Cele două intră în conflict direct, la fel cum intră în conflict această poezie cu altele, ca Rugăciune, Învierea, etc. sau cu articolele publicate în care apără Biserica Ortodoxă, principiile, tradiția și învățătura ei.

De asemenea, avem în alte poeme mărturia căinței lui pentru aceste înălțări de gând.

Avem și nenumărate apeluri, în versurile sale, la teologia Bisericii, la cultul și credința ei. Renunț să mai dau aici exemple, pentru că am dezbătut pe larg aceste lucruri cu alte ocazii – a se vedea partea a doua din Epilog la lumea veche (aici), volum care îl are ca obiect de studiu numai pe Eminescu.

Nu în ultimul rând, Eminescu era foarte sensibil la modernitatea epocii lui, cu al său apus de Zeitate și-asfințire de idei (Memento mori), al cărui declin și a cărei suferință și le însușea și le trăia ca pe ale sale proprii, deși el era întors cu totul cu privirea spiritului spre trecut.

Se confunda cu suferința vremurilor și a contemporanilor și își asuma inclusiv păcate și atitudini care nu-i stăteau în fire.

Era un om al timpului modern (Titu Maiorescu), dar nu iubea timpul modern, ci contemplarea istoriei din care învăța sfârșitul istoriei.

---

[1] *** Vianu despre Eminescu, Ed. Minerva, 2009, p. 89.

[2] Constantin Galeriu, „Biografia Fiului lui Dumnezeu”, a „blândului Nazarinean”, în conștiința lui Eminescu, în rev. Ortodoxia, XLVII, nr. 1-2/1995, p. 3-9.

Articolul se află în PDF la nivel online și se poate downloada de la adresa:

http://www.noidacii.ro/Noi%20Dacii%20nr.18/Biografia%20Fiului.pdf