Literatura și chiar istoria literaturii nu pot fi imaginate în afara religiei (subl. n.), cu care prima se confundă într-o epocă îndepărtată a existenței sale, și chiar a spiritului religios, a misterului, a misticii, a revelației și a altor noțiuni care – în parte și în anumite situații – sunt comune celor două domenii.

O lungă interdicție a acestui subiect, de peste patruzeci de ani, a lăsat o mulțime de pete albe în discuția literaturii noastre; nici măcar literatura veche […] n-a fost scutită de această cenzură absurdă și s-a putut astfel vedea o antologie de literatură română veche, din secolele XVI și XVII, cuprinzând texte care dezvoltau teme biblice și puneau în scenă personaje biblice, din care erau excluse (prin obișnuitele croșete) toate referințele biblice, inclusiv apelativele sfânt, sfântă, mucenic, etc. și, mai presus de orice, numele Domnului, încât o pagină din această carte, într-adevăr antologică, numără și câte douăzeci de croșete sau pasaje lipsă.

Cum s-ar fi putut pune problema de a discuta, fie și numai sub raport strict tematic, prezența elementului religios în literatura modernă? (subl. n.)

Așa se face că singurele încercări de abordare a subiectului au venit numai din străinătate […], iar noi nu putem astăzi nici măcar propune o listă de autori și de probleme ale domeniului, pentru a-l circumscrie și a-l evalua”[1].


[1] Mircea Anghelescu, Clasicii noștri, Ed. Eminescu, 1996, p. 221.

Titlul articolului de față este, de fapt, titlul unui capitol din cartea citată.

Did you like this? Share it: