Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 12 iunie 2010

Însemnări din teza doctorală a Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman

Ioan G. Coman, Sf.  Grigorie de Nazianz despre împăratul lulian. Încercare asupra Discursurilor IV şi V, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1938, 164 p.

Însemnările noastre sunt făcute în data de 10 martie 1999.

***

P.[agina] 4:

Iulian Apostatul era „ghemul inextricabil de contradicții aproape ireductibile”.

Era „îndoctrinat până la fanatism cu ideea unei lumi ce nu mai era”, adică lumea păgână.

„Creștinii veacului al patrulea au văzut în Iulian un apostat și o întrupare a lui Satan însuși”.

*

P: 5.

Despre Sfântul Grigorie de Nazianz, autorul nostru spune: „Sfântul nostru nu e un cercetător care încearcă să reconstituie pe cale intelectuală anumite evenimente și să le aprecieze de la mari distanțe cronologice. Istoria eroului său este, pe plan răsturnat, istoria propriilor sale tribulațiuni”.

*

P: 17:

Autorul nostru consideră că Sfântul Grigorie de Nazianz nu a fost imparțial în ceea ce privește caracterizările lui Iulian Apostatul și, de aceea, el este de părere că ne redă „o fizionomie incompletă”. Eu nu am însă această impresie, ci consider că Sfântul Grigorie a redat lucrurile despre Iulian din propria sa perspectivă, nu din una rece, distantă.

*

P. 20:

La acea dată „sectele amenințau serios existența creștinismului (sec. IV d. Hr. n.n.)…încât ar fi compromis, poate iremediabil, creștinismul fără intervenția sinoadelor și chiar a autorității imperiale”.

*

P. 21:

„Focul credinței în general, puterea și convingerea irezistibilă a misionarilor, persistența neînfrântă în fața oricăror obstacole, au început să încălzească și să deschidă, încetul cu încetul, inima acestor plictisiți”, ai lumii păgâne. Erau plictisiți de religie pentru că aveau o diversitate religioasă uluitoare și nu își mai puneau problema religiei reale.

*

P. 22:

„Cultul închinat lui Christos și martirilor se impunea prin sinceritatea, simplitatea și naturalețea lui”.

„Dragostea creștină…era uriașa putere de cucerire a lumii”.

*

P. 23:

Dragostea creștină era „dragostea fără interes, dragostea pentru dragoste”, care ne lipsește nouă astăzi, când dragostea a devenit foarte profitoare.

*

P. 27:

Episcopii acelei vremi erau „șoimii spirituali ai creștinismului”.

*

P. 34:

Grecii nu aveau ideea de schimbări radicale, inițiative absolute, descoperiri adevărate, cf. Emile Bréhier, Historie de la philosophie, L’Antiquite et le Moyen-Age, tome I, Paris, 1928, p. 489.

*

P. 36:

„Succesul gândirii creștine a fost impus de seriozitatea și adâncimea fondului și a formei elegante de expunere”.

*

P. 43:

Iulian avea 6-7 ani când vede „odiosul și celebrul masacru al aproape întregii familii a tatălui său”. E scăpat de la moarte de Marcus, viitorul episcop de Arethusa.

*

P. 46:

Iulian avea de mic o „atenție excesivă”.

Nu avea voie să aibă convorbiri libere cu cineva.

*

P. 49:

„prea învățații educatori creștini ai lui Iulian erau aproape arieni, iubitori de interminabile discuții, mai mult șlefuitori de formule dogmatice decât trăitori sinceri de intensă viață religioasă, dușmani ireductibili ai partizanilor Simbolului de la Niceea, bârfitori, seci, cu purtări regretabile”.

*

P. 53:

„Iulian era un suflet prea sensibil pentru a nu fi putut fi modelat în sensul dragostei și pietății creștine” și, cu toate astea, nu a avut cine să o facă.

Iulian a început să memoreze pasaje din Homer, Socrate, Platon, Aristotel, Theophrast.

Mardonius, educatorul său, era un eunuc de origine scită.

De la Mardonius Iulian învață să fie modest, să meargă cu ochii plecați la pământ și să nu participe la curse de cai, la reprezentațiile mimilor și la alte distracții ale epocii.

*

P. 55:

Iulian se conducea după preceptul: „Să fii mai bun, nu decât vreunul dintre ceilalți oameni, ci decât tine însuți”, cf. Scrisoarea către Antiohieni, col. 353 B.

Amintește, peste timp, cu recunoștință de educatorul său, Mardonius.

Iulian considera că „zeii ne-au mântuit prin filosofi”.

*

P. 58:

Iulian pleacă de la Milan la Atena și aici îi întâlnește pe Priscus, pe Sophronius (viitor prefect al Constantinopolului), pe Candidus (viitor guvernator al Capadociei), pe Iulian (șeful repartițiilor impozitelor), pe Celsus (viitor guvernator al Ciliciei). Celsus, în 355, îi face cunoștință cu Sfântul Vasile cel Mare și cu Sfântul Grigorie de Nazianz.

Participă la cursurile lui Prohaeresius și Himerius și aici scrie lucrări personale despre poeți, istorici, oratori, filosofi.

*

P. 59:

A vizitat Sparta și Peloponezul.

*

P. 60:

Sfântul Grigorie de Nazianz spune, că „păgânismul lui Iulian a fost, la început, numai literar”, cf. Discursul IV, 30, 31, în PG 35, 1, col. 556-557.

Portretul lui Iulian făcut de către Sfântul Grigorie Teologul, pe care l-am redat aici (p. 51), a fost făcut în anul 365 d. Hr.

*

P. 63:

Sfântul Grigorie de Nazianz l-a caracterizat drept un om paranoic pe Iulian.

Antiohienii (unde Iulian a stat 6 luni) îl porecleau pe Iulian Cercops, pentru că „era mic de statură, cu barbă de țap, cu umerii bombați și făcea niște pași mari de parcă era fratele giganților Otos și Ephialte”, cf. Ammianus Marcellinus, Res Gestae, XXII, 14, 3.

*

P. 69:

Când era celibatar, lucra și citea mult, scria mult, nu mergea la teatru și nu se distra, potrivit propriilor sale afirmații din Misopogon 339 C și 340 AB. Însă Sfântul Grigorie de Nazianz spunea despre el că era desfrânat și că bea în public cu curtezanele făcându-și urări reciproce.

Se căsătorește cu Elena, sora lui Constantinus. Aceasta va muri curând și după mortea ei nu s-a recăsătorit și nici nu a avut copii.

*

P. 70:

Iulian ținea foarte mult la prietenie și era un mare patriot. Când era să lupte, mergea în fruntea armatelor sale, pe jos, mânca hrana simplă și frugală a soldaților și îi plăcea să organizeze tot războiul până în cele mai mici amănunte.

*

P. 71:

Înainte să plece la război împotriva perșilor, el aduce jertfe zeilor și le promite demonilor ca victime pe Hristos și pe toți creștinii, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul V, 6, 26, în PG XXXV, 1, col. 676 și 697.

*

P. 72.

Fiind rănit în luptă, Iulian a vrut ca să se sinucidă aruncându-se în fluviu, pentru că era obsedat de glorie și se temea de o moarte infamă. E oprit însă de eunucii imperiali. Corpul lui a fost pus într-un templu din orașul Tarsus, convoiul mortuar fiind înconjurat de mimi, histrioni și de oameni de nimic și, de peste tot, i se reproșau apostazia, înfrângerea în război și sfârșitul rușinos.

*

P. 78:

Iulian da soldaților lui aur și aceștia trebuiau să îl tămâieze și să îi sărute mâna. Cei care nu doreau să facă asta și preferau să fie martirizați erau exilați de către el.

*

P. 80:

Armele sale erau defectele sale de caracter: viclenia, lașitatea, persuasiunea.

*

P. 82:

Iulian îi instigă pe evrei împotriva creștinilor. A dorit să rezidească templul de la Ierusalim însă construcțiile lui Iulian au fost distruse de  către Dumnezeu cu cutremur și flăcări de foc.

Atunci s-a petrecut o minune imensă: „apariția pe cer a unei lumini înconjurând o cruce, chipul apariției și numele care mai înainte erau disprețuite de către cei fără Dumnezeu, acum se arată tuturor deopotrivă, pe cer și sunt un trofeu al victoriei lui Dumnezeu împotriva nelegiuiților, trofeu mai înalt decât orice trofeu”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul al V-lea, 4, în PG 35, 1, col. 668.

*

P. 85:

Iulian a desființat drapelul creștin și creștinii au devenit, prin lege, galileeni.

*

P. 86:

Iulian îi considera pe creștini imbecili și vulgari. Le refuza dreptul de a contracta angajamente, de a apărea în adunări, în for, înaintea tribunalelor, afară numai dacă aduceau tămâieri înaintea idolilor.

*

P. 88:

El i-a exclus pe creștini din garda pretoriană, din armată, de la guvernarea provinciilor, din funcțiile judecătorești.

*

P. 100:

În cartea sa Contra galileenilor, Iulian va scrie că întregul creștinism este o „mașinațiune a galieenilor”, „o invenție pusă la cale de răutatea oamenilor”, în Cata Galileon, I, col. 39B.

*

P. 108:

Sfântul Marcu Al Arethusei, care l-a scăpat de la moarte în copilărie, la bătrânețe, din porunca lui Iulian, e aruncat în gropi cu murdărie și târât de păr. Îi zdrobesc carnea pe picioare până la oase.

*

P. 109:

Sfântului Marcu al Arethusei, cu fir de in subțire, i-au tăiat urechile. E stropit apoi cu miere și cu saramură, e pus într-un coș, și viespile și albinele l-au înțepat la miezul zilei.

*

P. 12o:

Iulian scrie teologie și slujbe pentru închinarea la idoli. Statuile și chipurile idolilor trebuia să se bucure de multă devoțiune.

*

P. 121:

Iulian i-a pus pe preoții idolatrii să învețe pe de rost imnele închinate zeilor. Preoții idolatrii nu aveau voie să bea în cârciumi, să facă lucruri rușinoase, să meargă la teatru sau la spectacole. Nu trebuiau să aibă prieteni histrioni, conducători de care, dansatori, mimi și nici să nu le frecventeze aceștia casa. Ei trebuiau să se păzească de necurăție, de fapte rușinoase, de vorbe indecente, de glume necuviincioase, de conversații obscene.

*

P. 122:

El scrie un Pravorum index librorum, arătând preoților idolatrii ce cărți trebuie să citească. Nu trebuiau să îi citească pe Archiloch, Hipponax, pe autorii de comedii, nici tratatele lui Epicur și Pyrrhon, nici ficțiuni istorice și nici povești de dragoste. Însă puteau citi pe Pitagora, Platon, Aristotel, Chrysipp, Zenon.

*

P. 123:

Pentru că dorea să concureze creștinismul, Iulian înființează cămine de găzduire, azile, mănăstiri, instituții monahale pentru fecioare, case de reculegere și de meditație.

*

P. 124:

Pe măsură ce îi imita, Iulian îi acuză pe creștini că imită lucrurile pe care el le face pentru religia sa păgână.

*

P. 125:

Dorea să ridice școli în fiecare cetate, amvoane, catedre mari și mici, ca păgânii să știe înțelesurile profunde ale scrierilor lor.

*

P. 141:

În urma luptei cu perșii, văzând că nu cucerește Ctesifonul, Iulian își incendiază flota pe fluviul Tigru.

Despre Iulian Apostatul (4)

Prima, a doua și a treia parte…

***

P. 47:

Unul dintre cei mai bătrâni ucenici ai lui Iamblicus, Aedesius, locuia la Pergam și era „obligat de nefericirea timpurilor să practice tăcerea misterelor și discreția ierofanților”, cf. Eunapius, Vitae Sophistarum, 461, 48, ed. Boissonade.

El îl admite pe Iulian între auditorii săi și îl recomandă discipolilor săi cei mai însemnați: Maxim de Efes, Eusebiu, Chrysantus și Priscus, cf. Idem, 474.

Iulian îl preferă pe Maxim de Efes, care îmbina comentariile lui Iamblichus cu teosofia lui Iulian Caldeeanul, el declarând mai târziu că e îndrăgostit de învățătura omonimului său, cf. Viața împăratului Iulian, p. 71.

Iulian a fost inițiat în păgânism la Efes. Despre acel moment va scrie în mod criptic: „Voci și zgomote, chemări, muzică tulburătoare, parfumuri amețitoare, porți deschizându-se de la sine, fântâni luminoase, umbre mișcătoare, ceață, parfumuri și vapori cu funingine, statui care parcă se însuflețesc și îndreaptă asupra prințului o privire rând pe rând mângâietoare și amenințătoare, apoi surâzându-i și, la sfârșit, strălucind, înconjurându-se de raze; tunete, fulgere, cutremure de pământ anunțând prezența zeului suprem, Focul inexprimabil”…, cf. Idem, p. 79.

*

P. 48:

Însă, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, în momentul inițierii sale în păgânism, Iulian „recurge la cruce, vechiul remediu, și-și face semnul, pentru a îndepărta obiectul fricii sale. Semnul este salvatorul persecutatului său. Urmarea este mai îngrozitoare: semnul crucii exercită puterea ei; demonii dau înapoi. Neliniștea se risipește. Criminalul respiră, se încurajă din nou; din nou înaintează. Dar îndată îngrozirile se înnoiesc.

Din nou face semnul crucii; din nou tăcerea demonilor, din nou mistul ezită. Dar inițiatorul său, în apropierea lui, tălmăcește în felul său realitatea: <Le-am făcut doar scârbă>, zice el,<și nu frică; răul a învins>. Prin aceste cuvinte îl convinge pe discipolul său și astfel îl atrage în abisul pierzării.

Ce-a zis el apoi, ce-a făcut el, în ce fel a fost el păcălit înainte de a ieși, numai aceia o știu, care inițiară și sunt inițiați în acest fel. În tot cazul, numai din ziua când a comis această scelerată murdărie, demonii l-au luat în deplină stăpânire”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul IV, 55, în PG 34, col. 577C și col. 580A.

S-a inițiat în misterele lui Mithra, un zeul solar, de origine persană, reprezentantul soarelui pe pământ.

*

P. 49:

În anul 351 d. Hr., la vârsta de 20 de ani, Iulian a abjurat creștinismul într-o criptă mitriacă, purificându-se în sângele unui taur simbolic.

Poeții păgâni l-au numit pe Mithra în multe feluri: Apollon, Phaethon, Hyperion, Prometheu, Serapis, Dionysos, toate  fiind multiple manifestări ale Ființei supreme.

Mitraismul avea 80 de grade de inițiere. Inițierea se făcea prin trecerea prin fața diferitelor zeități, care îi închipuia pe demoni, alături de spectre de foc și de alte elemente, cf. PG 36, col. 989.

De la scriitorul creștin Prudentius, din lucrarea sa Peristefanon (Cununile Mucenicilor) 10, 1011 avem următoarea descriere a inițierii păgâne: Inițiatul era stropit cu sângele taurului. „El oferă corpul său atingerii acestui val de sânge, carte îi murdărește haina și tot corpul său. El atinge fața, obrajii, urechile, buzele, nările, ochii și chiar limba sa, până ce s-a muiat în întregime cu acest sânge. Odată victima moartă, se ridică deschizătura.

Pontifexul iese de acolo, oribil la vedere; el arată cu orgoliu capul său umed, barba sa îngreuiată de sânge, fâșiile sale dezgustătoare, veșmintele sale stropite, hainele sale udate de sânge. Toți îl salută și-l adoră de aproape”.

După aceea fruntea i se încingea cu fâșii, i se punea pe cap coroană de aur și era îmbrăcat în robă de mătase.

La Troia, Iulian îl întâlnește pe episcopul creștin Pegasius, care, în secret, era adorator al soarelui. Acesta îl conduce pe Iulian în templele zeilor, unde cenușa altarelor era încă fierbinte, cf. Împăratul Iulian, Epistola 79, ed. J. Bidez, p. 85-87.

Mai apoi, pe acest Pegasius, Iulian îl va face mare pontif păgân într-o provincie din Asia Mică.

*

P. 50:

În vara anului 355, Iulian va fi la Atena și aici e primit în casa lui Celsus, un tânăr patrician din Antiohia, prieten bun cu Libanius. Celsus îi face cunoștință lui Iulian cu Sfântul Vasile cel Mare și cu Sfântul Grigorie de Nazianz.

Însă Iulian, fiind însetat de dorul de izbăvire, se inițiază rând pe rând în aproape toate misterele păgâne ale timpului său. El se inițiază în misterele eleusinice, în templele zeițelor Demetra și Proserpina. L-a văzut pe șarpe, pe prietenul lui Triptolem, a băut ciceonul (lapte de capră amestecat cu vin), a participat la tot felul de reprezentații de inițiere…

P. 51:

Despre Iulian de atunci, de la Atena, Sfântul Grigorie de Nazianz va scrie: „Dezordinea caracterului și ieșirile excesive ale temperamentului lui mă făceau profet; într-adevăr, acel profet e desăvârșit care știe să facă reprezentări exacte. Mi se păreau a nu fi de bun augur gâtul său clătinător, umerii săi mereu săltați și ridicați, ochii săi agitați și rătăcitori și privirea lor exaltată și picioarele sale nesigure și nelalocul lor, nasul respirând obrăznicie și dispreț, mișcările ridicole ale feței, care manifestau aceeași obrăznicie și dispreț, râsul său nereținut, gâlgâitor, aprobările și dezaprobările sale fără rost, vorbirea sa ezitantă și întreruptă ca de o grea respirație, întrebările sale dezordonate și lipsite de sens, răspunsurile de același fel, năvălind unele peste altele, nesigure și încurcate, ca la un om lipsit de cultură”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul al V-lea, 32, PG 35, col. 692AB.

Când ajunge împărat la 11 decembrie 361, Iulian construiește în curtea palatului său din Constantinopol un Mithraeum, pentru a nu fi silit să meargă ca să se roage la templele din alte orașe. Devine marele maestru al mitraismului, cf. Libanius, Oratio 18, 127, ed. R. Förster, t. II, p. 296.

Pentru că, pe atunci, în Biserica noastră, credincioșii primeau Sfântul Trup al Domnului în palmă, Iulian își curăța mâinile cu miere, pentru că ele fuseseră pătate cândva de Sfântul Trup al Domnului. Ungerea cu miere te admitea în gradul leului.

Iulian se ruga zeiței Cybele, mama zeilor, ca să îl șteargă de pata ateismului, adică de creștinism, care era acum considerat de către el drept „pata universului”, cf. Împăratul Iulian, Oratio VII, 180, ed. F. C. Hertlein.

El asocia cultul lui Mihtra, zeul soarelui, cu cel al Cybelei, magna mater, mama zeilor din Pessinonte, din Galatia.

*

P. 52:

Era inițiat și în misterele dionisiace, ale Hecatei și ale zeiței Isis. Însă pentru istoricul roman Ammianus Marcellinus, Iulian era „mai mult superstițios, decât un observator corect al celor sacre”, cf. Ammianus Marcellinus, Res Gestae, XXII, 14, 3, ed. C.V. Clark, t. I, p. 370.

În timpul jertfelor împăratul îi ajuta pe preoți la sacrificii. După mărturia lui Marecellinus: „Bucuria strălucea pe fața lui, când, însoțit de o ceată de femei, purta el însuși cu ostentație vasele sfinte care trebuiau să servească oficierii”, cf. Idem, XXV, 4, 17, ed. Clark, t. I, p. 282.

Sacrificiile pe care le făcea erau imense: o sută de tauri, berbeci, oi, iezi în cantități nenumărate și multe păsări cu pene, prinse pe mare și pe uscat, cf. Idem, XXII, 12, 6, ed. Clark, t. I, p. 282.

Sărbătorile lui Mithra se celebrau din 4 în 4 ani, cu jocuri în onoarea soarelui. Helios, soarele, era după el, cel care l-a condus „departe de sânge, de zgomot, de strigăte și de morți”, cf. Împăratul Iulian, Oratio V, col. 228B și 270CB, ed. Hertlein.

*

P. 53:

La 28 iunie 363 un oracol i-a prezis lui Iulian urcarea la cer într-un car de foc.

Despre adorarea soarelui, Iulian va spune: „Soarele este acela dintre toți zeii pe care l-am adorat cel dintâi”, în Epistola 13, 382 b.

Zeul suprem era pentru el Tatăl și Regele tuturor iar el a dat zeilor puterea lor. Credea în providențierea lumii de către Jupiter.

*

P. 54:

Pentru Iulian lumea era eternă și nu creată, de aceea materia era divină prin propria ei esență. Dumnezeul Suprem creează zeii, le dă nemurirea și aceștia îi creează pe oameni, la început fiind mai multe perechi de oameni, cf. Împăratul Iulian, Epistola 80, col. 292CD.

*

P. 56:

În concluzie, religia propovăduită de către el era un panteism emanaționist, cu oarecare adaptări.

Iulian nu se considera un filosof.

Vorbea despre trei lumi: lumea inteligibilă, lumea rațională și lumea sensibilă, care se subordonează ierarhic, însă deosebirile dintre ele erau confuze pentru el.

Considera că gândirea și inima omului nu pot urca până la Cel Bun, care era Soarele, rațional și intelectual, cu atributele: frumusețe, perfecțiune, unitate și putere. Asklepios era considerat trimisul soarelui pe pământ. Heracles era și el văzut ca o manifestare a zeului solar, care merge cu picioarele goale pe mare, aluzie evidentă la Domnul Hristos.

El o adora și pe zeița Athena, mama tuturor zeilor, care era un fel de Sfânta Fecioară Maria pentru sine. Însă nu o recunoștea pe Prea Sfânta Fecioară Maria drept Născătoare de Dumnezeu.

Iulian credea în nemurirea sufletului.

Pe patul de moarte a izbucnit în lacrimi, spunând că este momentul să se bucure în loc să plângă, pentru că moartea nu e decât despărțirea elementului superior de cel inferior, A. Marcellinus, Res Gestae, XXV, 3, 22-23, ed. Clark, t. I, p. 366. Credea, de asemenea, în răsplata celor drepți și în condamnarea celor păcătoși.

*

P. 60:

Pentru el, după apostazie, creștinii/galileeni erau bolnavi, contagioși, nebuni, sălbatici, ignoranți, obscurantiști, neinstruiți, atei, oameni fără religie, odioși, blestemați, obiectele mâniei zeilor, avari, iubitori de arginți, falsificatori și acaparatori de moșteniri, răzbunători, înșelători și ipocriți în pretinsa lor caritate, cf. J. Viteau, Julien l’Apostat în Dictionnaire de Théologie Catholique, t. VIII, Paris, 1925, col. 1963.

Iulian s-a comparat de multe ori cu împăratul Marcus Aurelius.

(finalul articolului părintelui Ioan Rămureanu).

O cupă cu îmbătare (vol. 2) [5]

*

aura dimineții mi-a trezit bunul gust
am deschis geamul am privit oamenii
am ascultat în liniște
fâlfâitul inimiilor
pe caldarâm

soarele mirosea a brad
lumina afânată îmi înțepa ochii
viața mă strângea la piept
ca o lună în aer geloasă

pentru o clipă
până se ascut zimții aripilor de metal
fericirea îmi întunecă tristețea

*

auzeam o pasăre cântătoare
eu o credeam un cântec
pentru că nu o vedeam
ea mă credea pe mine
o floare
mai mare

un trup

și eram
ca toți oamenii
muritoare
o viteză a luminii în carne

*

un înger m-a trezit
când am adormit
și m-a trimis să te sărut
eu iudă de apă dulce

tu omule al lui Iisus
mergând pe cruce

*

moartea mă paște
ca pe o turmă de oi
un cioban neurastenic

*

răsăritul ne unge ochii
cu tămâie

am văzut caldă aripa Lui
din icoane binevestind
și în biserica sufletului a topit
visieriile de lut
căci El e afund din afund

și nimic nu este la suprafață

*

toate frunzele cad
în infinit
și o lacrimă difuză
o unduire de buză
și un val de ochi care-și caută țărmul

*

nu trebuie să cauți să înțelegi
mecanismul ontic al îndrăgostirii
comedia inimii
trebuie doar să înțelegi
neînțelesul iubirii
fior lin
soarele fanic
sanie de adormit zăpada

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno