Însemnări din teza doctorală a Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman
Ioan G. Coman, Sf. Grigorie de Nazianz despre împăratul lulian. Încercare asupra Discursurilor IV şi V, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1938, 164 p.
Însemnările noastre sunt făcute în data de 10 martie 1999.
***
P.[agina] 4:
Iulian Apostatul era „ghemul inextricabil de contradicții aproape ireductibile”.
Era „îndoctrinat până la fanatism cu ideea unei lumi ce nu mai era”, adică lumea păgână.
„Creștinii veacului al patrulea au văzut în Iulian un apostat și o întrupare a lui Satan însuși”.
*
P: 5.
Despre Sfântul Grigorie de Nazianz, autorul nostru spune: „Sfântul nostru nu e un cercetător care încearcă să reconstituie pe cale intelectuală anumite evenimente și să le aprecieze de la mari distanțe cronologice. Istoria eroului său este, pe plan răsturnat, istoria propriilor sale tribulațiuni”.
*
P: 17:
Autorul nostru consideră că Sfântul Grigorie de Nazianz nu a fost imparțial în ceea ce privește caracterizările lui Iulian Apostatul și, de aceea, el este de părere că ne redă „o fizionomie incompletă”. Eu nu am însă această impresie, ci consider că Sfântul Grigorie a redat lucrurile despre Iulian din propria sa perspectivă, nu din una rece, distantă.
*
P. 20:
La acea dată „sectele amenințau serios existența creștinismului (sec. IV d. Hr. n.n.)…încât ar fi compromis, poate iremediabil, creștinismul fără intervenția sinoadelor și chiar a autorității imperiale”.
*
P. 21:
„Focul credinței în general, puterea și convingerea irezistibilă a misionarilor, persistența neînfrântă în fața oricăror obstacole, au început să încălzească și să deschidă, încetul cu încetul, inima acestor plictisiți”, ai lumii păgâne. Erau plictisiți de religie pentru că aveau o diversitate religioasă uluitoare și nu își mai puneau problema religiei reale.
*
P. 22:
„Cultul închinat lui Christos și martirilor se impunea prin sinceritatea, simplitatea și naturalețea lui”.
„Dragostea creștină…era uriașa putere de cucerire a lumii”.
*
P. 23:
Dragostea creștină era „dragostea fără interes, dragostea pentru dragoste”, care ne lipsește nouă astăzi, când dragostea a devenit foarte profitoare.
*
P. 27:
Episcopii acelei vremi erau „șoimii spirituali ai creștinismului”.
*
P. 34:
Grecii nu aveau ideea de schimbări radicale, inițiative absolute, descoperiri adevărate, cf. Emile Bréhier, Historie de la philosophie, L’Antiquite et le Moyen-Age, tome I, Paris, 1928, p. 489.
*
P. 36:
„Succesul gândirii creștine a fost impus de seriozitatea și adâncimea fondului și a formei elegante de expunere”.
*
P. 43:
Iulian avea 6-7 ani când vede „odiosul și celebrul masacru al aproape întregii familii a tatălui său”. E scăpat de la moarte de Marcus, viitorul episcop de Arethusa.
*
P. 46:
Iulian avea de mic o „atenție excesivă”.
Nu avea voie să aibă convorbiri libere cu cineva.
*
P. 49:
„prea învățații educatori creștini ai lui Iulian erau aproape arieni, iubitori de interminabile discuții, mai mult șlefuitori de formule dogmatice decât trăitori sinceri de intensă viață religioasă, dușmani ireductibili ai partizanilor Simbolului de la Niceea, bârfitori, seci, cu purtări regretabile”.
*
P. 53:
„Iulian era un suflet prea sensibil pentru a nu fi putut fi modelat în sensul dragostei și pietății creștine” și, cu toate astea, nu a avut cine să o facă.
Iulian a început să memoreze pasaje din Homer, Socrate, Platon, Aristotel, Theophrast.
Mardonius, educatorul său, era un eunuc de origine scită.
De la Mardonius Iulian învață să fie modest, să meargă cu ochii plecați la pământ și să nu participe la curse de cai, la reprezentațiile mimilor și la alte distracții ale epocii.
*
P. 55:
Iulian se conducea după preceptul: „Să fii mai bun, nu decât vreunul dintre ceilalți oameni, ci decât tine însuți”, cf. Scrisoarea către Antiohieni, col. 353 B.
Amintește, peste timp, cu recunoștință de educatorul său, Mardonius.
Iulian considera că „zeii ne-au mântuit prin filosofi”.
*
P. 58:
Iulian pleacă de la Milan la Atena și aici îi întâlnește pe Priscus, pe Sophronius (viitor prefect al Constantinopolului), pe Candidus (viitor guvernator al Capadociei), pe Iulian (șeful repartițiilor impozitelor), pe Celsus (viitor guvernator al Ciliciei). Celsus, în 355, îi face cunoștință cu Sfântul Vasile cel Mare și cu Sfântul Grigorie de Nazianz.
Participă la cursurile lui Prohaeresius și Himerius și aici scrie lucrări personale despre poeți, istorici, oratori, filosofi.
*
P. 59:
A vizitat Sparta și Peloponezul.
*
P. 60:
Sfântul Grigorie de Nazianz spune, că „păgânismul lui Iulian a fost, la început, numai literar”, cf. Discursul IV, 30, 31, în PG 35, 1, col. 556-557.
Portretul lui Iulian făcut de către Sfântul Grigorie Teologul, pe care l-am redat aici (p. 51), a fost făcut în anul 365 d. Hr.
*
P. 63:
Sfântul Grigorie de Nazianz l-a caracterizat drept un om paranoic pe Iulian.
Antiohienii (unde Iulian a stat 6 luni) îl porecleau pe Iulian Cercops, pentru că „era mic de statură, cu barbă de țap, cu umerii bombați și făcea niște pași mari de parcă era fratele giganților Otos și Ephialte”, cf. Ammianus Marcellinus, Res Gestae, XXII, 14, 3.
*
P. 69:
Când era celibatar, lucra și citea mult, scria mult, nu mergea la teatru și nu se distra, potrivit propriilor sale afirmații din Misopogon 339 C și 340 AB. Însă Sfântul Grigorie de Nazianz spunea despre el că era desfrânat și că bea în public cu curtezanele făcându-și urări reciproce.
Se căsătorește cu Elena, sora lui Constantinus. Aceasta va muri curând și după mortea ei nu s-a recăsătorit și nici nu a avut copii.
*
P. 70:
Iulian ținea foarte mult la prietenie și era un mare patriot. Când era să lupte, mergea în fruntea armatelor sale, pe jos, mânca hrana simplă și frugală a soldaților și îi plăcea să organizeze tot războiul până în cele mai mici amănunte.
*
P. 71:
Înainte să plece la război împotriva perșilor, el aduce jertfe zeilor și le promite demonilor ca victime pe Hristos și pe toți creștinii, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul V, 6, 26, în PG XXXV, 1, col. 676 și 697.
*
P. 72.
Fiind rănit în luptă, Iulian a vrut ca să se sinucidă aruncându-se în fluviu, pentru că era obsedat de glorie și se temea de o moarte infamă. E oprit însă de eunucii imperiali. Corpul lui a fost pus într-un templu din orașul Tarsus, convoiul mortuar fiind înconjurat de mimi, histrioni și de oameni de nimic și, de peste tot, i se reproșau apostazia, înfrângerea în război și sfârșitul rușinos.
*
P. 78:
Iulian da soldaților lui aur și aceștia trebuiau să îl tămâieze și să îi sărute mâna. Cei care nu doreau să facă asta și preferau să fie martirizați erau exilați de către el.
*
P. 80:
Armele sale erau defectele sale de caracter: viclenia, lașitatea, persuasiunea.
*
P. 82:
Iulian îi instigă pe evrei împotriva creștinilor. A dorit să rezidească templul de la Ierusalim însă construcțiile lui Iulian au fost distruse de către Dumnezeu cu cutremur și flăcări de foc.
Atunci s-a petrecut o minune imensă: „apariția pe cer a unei lumini înconjurând o cruce, chipul apariției și numele care mai înainte erau disprețuite de către cei fără Dumnezeu, acum se arată tuturor deopotrivă, pe cer și sunt un trofeu al victoriei lui Dumnezeu împotriva nelegiuiților, trofeu mai înalt decât orice trofeu”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul al V-lea, 4, în PG 35, 1, col. 668.
*
P. 85:
Iulian a desființat drapelul creștin și creștinii au devenit, prin lege, galileeni.
*
P. 86:
Iulian îi considera pe creștini imbecili și vulgari. Le refuza dreptul de a contracta angajamente, de a apărea în adunări, în for, înaintea tribunalelor, afară numai dacă aduceau tămâieri înaintea idolilor.
*
P. 88:
El i-a exclus pe creștini din garda pretoriană, din armată, de la guvernarea provinciilor, din funcțiile judecătorești.
*
P. 100:
În cartea sa Contra galileenilor, Iulian va scrie că întregul creștinism este o „mașinațiune a galieenilor”, „o invenție pusă la cale de răutatea oamenilor”, în Cata Galileon, I, col. 39B.
*
P. 108:
Sfântul Marcu Al Arethusei, care l-a scăpat de la moarte în copilărie, la bătrânețe, din porunca lui Iulian, e aruncat în gropi cu murdărie și târât de păr. Îi zdrobesc carnea pe picioare până la oase.
*
P. 109:
Sfântului Marcu al Arethusei, cu fir de in subțire, i-au tăiat urechile. E stropit apoi cu miere și cu saramură, e pus într-un coș, și viespile și albinele l-au înțepat la miezul zilei.
*
P. 12o:
Iulian scrie teologie și slujbe pentru închinarea la idoli. Statuile și chipurile idolilor trebuia să se bucure de multă devoțiune.
*
P. 121:
Iulian i-a pus pe preoții idolatrii să învețe pe de rost imnele închinate zeilor. Preoții idolatrii nu aveau voie să bea în cârciumi, să facă lucruri rușinoase, să meargă la teatru sau la spectacole. Nu trebuiau să aibă prieteni histrioni, conducători de care, dansatori, mimi și nici să nu le frecventeze aceștia casa. Ei trebuiau să se păzească de necurăție, de fapte rușinoase, de vorbe indecente, de glume necuviincioase, de conversații obscene.
*
P. 122:
El scrie un Pravorum index librorum, arătând preoților idolatrii ce cărți trebuie să citească. Nu trebuiau să îi citească pe Archiloch, Hipponax, pe autorii de comedii, nici tratatele lui Epicur și Pyrrhon, nici ficțiuni istorice și nici povești de dragoste. Însă puteau citi pe Pitagora, Platon, Aristotel, Chrysipp, Zenon.
*
P. 123:
Pentru că dorea să concureze creștinismul, Iulian înființează cămine de găzduire, azile, mănăstiri, instituții monahale pentru fecioare, case de reculegere și de meditație.
*
P. 124:
Pe măsură ce îi imita, Iulian îi acuză pe creștini că imită lucrurile pe care el le face pentru religia sa păgână.
*
P. 125:
Dorea să ridice școli în fiecare cetate, amvoane, catedre mari și mici, ca păgânii să știe înțelesurile profunde ale scrierilor lor.
*
P. 141:
În urma luptei cu perșii, văzând că nu cucerește Ctesifonul, Iulian își incendiază flota pe fluviul Tigru.
