Despre Iulian Apostatul (4)

Prima, a doua și a treia parte…

***

P. 47:

Unul dintre cei mai bătrâni ucenici ai lui Iamblicus, Aedesius, locuia la Pergam și era „obligat de nefericirea timpurilor să practice tăcerea misterelor și discreția ierofanților”, cf. Eunapius, Vitae Sophistarum, 461, 48, ed. Boissonade.

El îl admite pe Iulian între auditorii săi și îl recomandă discipolilor săi cei mai însemnați: Maxim de Efes, Eusebiu, Chrysantus și Priscus, cf. Idem, 474.

Iulian îl preferă pe Maxim de Efes, care îmbina comentariile lui Iamblichus cu teosofia lui Iulian Caldeeanul, el declarând mai târziu că e îndrăgostit de învățătura omonimului său, cf. Viața împăratului Iulian, p. 71.

Iulian a fost inițiat în păgânism la Efes. Despre acel moment va scrie în mod criptic: „Voci și zgomote, chemări, muzică tulburătoare, parfumuri amețitoare, porți deschizându-se de la sine, fântâni luminoase, umbre mișcătoare, ceață, parfumuri și vapori cu funingine, statui care parcă se însuflețesc și îndreaptă asupra prințului o privire rând pe rând mângâietoare și amenințătoare, apoi surâzându-i și, la sfârșit, strălucind, înconjurându-se de raze; tunete, fulgere, cutremure de pământ anunțând prezența zeului suprem, Focul inexprimabil”…, cf. Idem, p. 79.

*

P. 48:

Însă, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, în momentul inițierii sale în păgânism, Iulian „recurge la cruce, vechiul remediu, și-și face semnul, pentru a îndepărta obiectul fricii sale. Semnul este salvatorul persecutatului său. Urmarea este mai îngrozitoare: semnul crucii exercită puterea ei; demonii dau înapoi. Neliniștea se risipește. Criminalul respiră, se încurajă din nou; din nou înaintează. Dar îndată îngrozirile se înnoiesc.

Din nou face semnul crucii; din nou tăcerea demonilor, din nou mistul ezită. Dar inițiatorul său, în apropierea lui, tălmăcește în felul său realitatea: <Le-am făcut doar scârbă>, zice el,<și nu frică; răul a învins>. Prin aceste cuvinte îl convinge pe discipolul său și astfel îl atrage în abisul pierzării.

Ce-a zis el apoi, ce-a făcut el, în ce fel a fost el păcălit înainte de a ieși, numai aceia o știu, care inițiară și sunt inițiați în acest fel. În tot cazul, numai din ziua când a comis această scelerată murdărie, demonii l-au luat în deplină stăpânire”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul IV, 55, în PG 34, col. 577C și col. 580A.

S-a inițiat în misterele lui Mithra, un zeul solar, de origine persană, reprezentantul soarelui pe pământ.

*

P. 49:

În anul 351 d. Hr., la vârsta de 20 de ani, Iulian a abjurat creștinismul într-o criptă mitriacă, purificându-se în sângele unui taur simbolic.

Poeții păgâni l-au numit pe Mithra în multe feluri: Apollon, Phaethon, Hyperion, Prometheu, Serapis, Dionysos, toate  fiind multiple manifestări ale Ființei supreme.

Mitraismul avea 80 de grade de inițiere. Inițierea se făcea prin trecerea prin fața diferitelor zeități, care îi închipuia pe demoni, alături de spectre de foc și de alte elemente, cf. PG 36, col. 989.

De la scriitorul creștin Prudentius, din lucrarea sa Peristefanon (Cununile Mucenicilor) 10, 1011 avem următoarea descriere a inițierii păgâne: Inițiatul era stropit cu sângele taurului. „El oferă corpul său atingerii acestui val de sânge, carte îi murdărește haina și tot corpul său. El atinge fața, obrajii, urechile, buzele, nările, ochii și chiar limba sa, până ce s-a muiat în întregime cu acest sânge. Odată victima moartă, se ridică deschizătura.

Pontifexul iese de acolo, oribil la vedere; el arată cu orgoliu capul său umed, barba sa îngreuiată de sânge, fâșiile sale dezgustătoare, veșmintele sale stropite, hainele sale udate de sânge. Toți îl salută și-l adoră de aproape”.

După aceea fruntea i se încingea cu fâșii, i se punea pe cap coroană de aur și era îmbrăcat în robă de mătase.

La Troia, Iulian îl întâlnește pe episcopul creștin Pegasius, care, în secret, era adorator al soarelui. Acesta îl conduce pe Iulian în templele zeilor, unde cenușa altarelor era încă fierbinte, cf. Împăratul Iulian, Epistola 79, ed. J. Bidez, p. 85-87.

Mai apoi, pe acest Pegasius, Iulian îl va face mare pontif păgân într-o provincie din Asia Mică.

*

P. 50:

În vara anului 355, Iulian va fi la Atena și aici e primit în casa lui Celsus, un tânăr patrician din Antiohia, prieten bun cu Libanius. Celsus îi face cunoștință lui Iulian cu Sfântul Vasile cel Mare și cu Sfântul Grigorie de Nazianz.

Însă Iulian, fiind însetat de dorul de izbăvire, se inițiază rând pe rând în aproape toate misterele păgâne ale timpului său. El se inițiază în misterele eleusinice, în templele zeițelor Demetra și Proserpina. L-a văzut pe șarpe, pe prietenul lui Triptolem, a băut ciceonul (lapte de capră amestecat cu vin), a participat la tot felul de reprezentații de inițiere…

P. 51:

Despre Iulian de atunci, de la Atena, Sfântul Grigorie de Nazianz va scrie: „Dezordinea caracterului și ieșirile excesive ale temperamentului lui mă făceau profet; într-adevăr, acel profet e desăvârșit care știe să facă reprezentări exacte. Mi se păreau a nu fi de bun augur gâtul său clătinător, umerii săi mereu săltați și ridicați, ochii săi agitați și rătăcitori și privirea lor exaltată și picioarele sale nesigure și nelalocul lor, nasul respirând obrăznicie și dispreț, mișcările ridicole ale feței, care manifestau aceeași obrăznicie și dispreț, râsul său nereținut, gâlgâitor, aprobările și dezaprobările sale fără rost, vorbirea sa ezitantă și întreruptă ca de o grea respirație, întrebările sale dezordonate și lipsite de sens, răspunsurile de același fel, năvălind unele peste altele, nesigure și încurcate, ca la un om lipsit de cultură”, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul al V-lea, 32, PG 35, col. 692AB.

Când ajunge împărat la 11 decembrie 361, Iulian construiește în curtea palatului său din Constantinopol un Mithraeum, pentru a nu fi silit să meargă ca să se roage la templele din alte orașe. Devine marele maestru al mitraismului, cf. Libanius, Oratio 18, 127, ed. R. Förster, t. II, p. 296.

Pentru că, pe atunci, în Biserica noastră, credincioșii primeau Sfântul Trup al Domnului în palmă, Iulian își curăța mâinile cu miere, pentru că ele fuseseră pătate cândva de Sfântul Trup al Domnului. Ungerea cu miere te admitea în gradul leului.

Iulian se ruga zeiței Cybele, mama zeilor, ca să îl șteargă de pata ateismului, adică de creștinism, care era acum considerat de către el drept „pata universului”, cf. Împăratul Iulian, Oratio VII, 180, ed. F. C. Hertlein.

El asocia cultul lui Mihtra, zeul soarelui, cu cel al Cybelei, magna mater, mama zeilor din Pessinonte, din Galatia.

*

P. 52:

Era inițiat și în misterele dionisiace, ale Hecatei și ale zeiței Isis. Însă pentru istoricul roman Ammianus Marcellinus, Iulian era „mai mult superstițios, decât un observator corect al celor sacre”, cf. Ammianus Marcellinus, Res Gestae, XXII, 14, 3, ed. C.V. Clark, t. I, p. 370.

În timpul jertfelor împăratul îi ajuta pe preoți la sacrificii. După mărturia lui Marecellinus: „Bucuria strălucea pe fața lui, când, însoțit de o ceată de femei, purta el însuși cu ostentație vasele sfinte care trebuiau să servească oficierii”, cf. Idem, XXV, 4, 17, ed. Clark, t. I, p. 282.

Sacrificiile pe care le făcea erau imense: o sută de tauri, berbeci, oi, iezi în cantități nenumărate și multe păsări cu pene, prinse pe mare și pe uscat, cf. Idem, XXII, 12, 6, ed. Clark, t. I, p. 282.

Sărbătorile lui Mithra se celebrau din 4 în 4 ani, cu jocuri în onoarea soarelui. Helios, soarele, era după el, cel care l-a condus „departe de sânge, de zgomot, de strigăte și de morți”, cf. Împăratul Iulian, Oratio V, col. 228B și 270CB, ed. Hertlein.

*

P. 53:

La 28 iunie 363 un oracol i-a prezis lui Iulian urcarea la cer într-un car de foc.

Despre adorarea soarelui, Iulian va spune: „Soarele este acela dintre toți zeii pe care l-am adorat cel dintâi”, în Epistola 13, 382 b.

Zeul suprem era pentru el Tatăl și Regele tuturor iar el a dat zeilor puterea lor. Credea în providențierea lumii de către Jupiter.

*

P. 54:

Pentru Iulian lumea era eternă și nu creată, de aceea materia era divină prin propria ei esență. Dumnezeul Suprem creează zeii, le dă nemurirea și aceștia îi creează pe oameni, la început fiind mai multe perechi de oameni, cf. Împăratul Iulian, Epistola 80, col. 292CD.

*

P. 56:

În concluzie, religia propovăduită de către el era un panteism emanaționist, cu oarecare adaptări.

Iulian nu se considera un filosof.

Vorbea despre trei lumi: lumea inteligibilă, lumea rațională și lumea sensibilă, care se subordonează ierarhic, însă deosebirile dintre ele erau confuze pentru el.

Considera că gândirea și inima omului nu pot urca până la Cel Bun, care era Soarele, rațional și intelectual, cu atributele: frumusețe, perfecțiune, unitate și putere. Asklepios era considerat trimisul soarelui pe pământ. Heracles era și el văzut ca o manifestare a zeului solar, care merge cu picioarele goale pe mare, aluzie evidentă la Domnul Hristos.

El o adora și pe zeița Athena, mama tuturor zeilor, care era un fel de Sfânta Fecioară Maria pentru sine. Însă nu o recunoștea pe Prea Sfânta Fecioară Maria drept Născătoare de Dumnezeu.

Iulian credea în nemurirea sufletului.

Pe patul de moarte a izbucnit în lacrimi, spunând că este momentul să se bucure în loc să plângă, pentru că moartea nu e decât despărțirea elementului superior de cel inferior, A. Marcellinus, Res Gestae, XXV, 3, 22-23, ed. Clark, t. I, p. 366. Credea, de asemenea, în răsplata celor drepți și în condamnarea celor păcătoși.

*

P. 60:

Pentru el, după apostazie, creștinii/galileeni erau bolnavi, contagioși, nebuni, sălbatici, ignoranți, obscurantiști, neinstruiți, atei, oameni fără religie, odioși, blestemați, obiectele mâniei zeilor, avari, iubitori de arginți, falsificatori și acaparatori de moșteniri, răzbunători, înșelători și ipocriți în pretinsa lor caritate, cf. J. Viteau, Julien l’Apostat în Dictionnaire de Théologie Catholique, t. VIII, Paris, 1925, col. 1963.

Iulian s-a comparat de multe ori cu împăratul Marcus Aurelius.

(finalul articolului părintelui Ioan Rămureanu).