Însemnări din martie 1999.

***

E vorba de cartea: Ioan G. Coman, Cauzele generale ale politicii anticreștine a împăratului Iulian după mărturii patristice, Ed. Institutul Român de Bizantinologie, București, 1938, 41 pagini.

*

P.[agina] 4:

„dificultățile interne [ale imperiului roman n.n.] proveneau, îndeosebi, din creșterea exuberantă a vieții și a culturii creștine, care, semănate și răsărite pe același sol al imperiului roman, tindeau, în chip firesc, să înlocuiască păgânismul cu toate formele și manifestările sale”.

Iulian este unul dintre puținii împărați romani care au vrut să se împotrivească ritmului normal al istoriei.

„Politica sa anticreștină pleacă din două serii principale de cauze: 1 psihologie personală: formația din copilărie și tinerețe, precum și mediul în care a trăit sau prin care a trecut i-au inspirat aversiune față de creștinism; 2. rațiuni de stat: Iulian identificând interesele statului cu acelea ale păgânismului, vedea în creștinismul anti-păgân un element subversiv față de stat”.

Iulian reprezintă „ultima încordare a spiritului prometheic antic, în epoca de destrămare a păgânismului greco-latin”.

El „a putut părea unora un geniu, altora un temperament exaltat, a legiferat unele lucruri și a întreprins unele realizări care, pe de o parte, prin ciudățenia lor, pe de alta, prin imensitatea perspectivelor, făceau să se întrevadă un om excepțional și un împărat cum nu mai văzuseră Roma și Constantinopolul”.

*

P. 6:

Proiectul său de exterminare a creștinilor din imperiul roman e unic în analele istoriei universale, prin aceea că, în dorința sa de a elimina creștinismul pentru a restaura păgânismul, el era gata să extermine aproape o jumătate din populația imperiului pe care îl conducea.

*

P. 8:

Ură. Nu este altul termenul care să definească mai exact atitudinea împăratului apostat față de creștinism”.

Iulian refuza să se oprească în cetățile creștine ale imperiului.

El cere cetăților Nisibe, Constanței din Palestina, Gazei, Antiohiei, Cezareii Capadociei, Edesei să treacă la elinism.

Considera cetățile creștine drept „impure”.

Confisca bunurile Bisericii și le dăruia templelor sale.

Pe data de 17 iunie 362 a aprobat legea învățământului.

*

P. 10:

Spunea el: „socot absurd ca acei ce comentează operele acestora să nu bage în seamă pe zeii cinstiți de ei”, de autorii antici.

Cerea profesorilor din imperiu „să-și sprijine lecțiile întâi cu fapta”, adică cu exemplul personal.

*
P. 11:

Îl exilează pe Sfântul Atanasie cel Mare.

Păgânii dărâmau Bisericile creștine, pângăreau Martirioanele (locurile unde erau Sfintele Moaște ale Sfinților Mucenici), incendiau ținuturile și casele creștinilor, furau, îi chinuiau pe creștini, îi ucideau cu o barbarie rar întâlnită.

Au loc revolte păgâne în Alexandria Egiptului, la Heliopolis, în Gaza și Arethusa.

*

P. 14:

„Obiceiul vremii impunând tinerilor o dublă educație, una creștină și alta clasică, păgână, aceeași metodă a fost întrebuințată și pentru Iulian”.

*

P. 15:

După părintele Coman, Eusebiu de Nicomidia, nu putea să-i inspire lui Iulian decât indiferență și dispreț atunci când a fost educator al său. Era un eretic orgolios.

*

P. 16:

Pe la 14-15 ani a ajuns Iulian lector în Biserică.

*

P. 17:

Iulian dispunea în cultura sa de „elemente intelectuale și o bună cunoaștere a Bibliei”.

Educația pe care a dobândit-o „mai mult a strecurat dușmănie decât a semănat dragoste pentru creștinism”.

*

P. 18:

Alături de dascălul său personal, eunucul scit Mardonius, Iulian l-a avut profesor de gramatică pe Nicocles și profesor de retorică pe Ekebolios. La Constantinopol.

*

P. 19:

„elementele creștine în cultura lui Mardonius i-ar fi îndepărtat simpatia nedesmințită a elevului”.

„Cât despre cei doi retori (Nicocles și Ekebolios n.n.), creștinismul lor era, pe vremea copilăriei lui Iulian, numai o haină la modă și comodă în legăturile cu curtea” imperială.

Secolul al IV-lea a fost, totodată, „renașterea tumultuoasă a clasicismului”, prin Iamblichus, Libanius, Themistius, Himerius, Sallustius.

*

P. 23:

„Elinismul este casa nobilă de întâlnire a tuturor elitelor”.

Pe când creștinii erau considerați „drojdia societății”, fiind puși alături de sclavi, străini, anonimi.

*

P. 24:

Iulian afirma despre creștini că „sunt de o ignoranță feroce”.

Despre cărțile noastre sfinte spunea: „Biblia și celelalte cărți ale lor sunt de o rusticitate înfiorătoare”.

Despre creștinii mai învățați: „Atunci când se întâmplă să scrie mai frumos, o fac imitând sau inspirându-se din operele Elinilor”.

Istoricul Sozomen, V, 18, în PG LXVII, col. 1269: „Îi făceau rău, peste măsură, lui Iulian [Apostatul n.n.] un Apollinarie Sirianul, pregătit în orice fel de știință și filosofie, Capadocienii Vasile  [cel Mare n.n.]și Grigorie [de Nazianz n.n.], superiori tuturor retorilor vremii și mulți alți bărbați foarte învățați [ai Bisericii n.n.], dintre care unii urmau hotărilor de la Niceea, iar alții îmbrățișau erezia lui Arie”.

*

P. 32:

Istoricul Socrate III, 1, în PG LXVII, col. 380 spunea despre Iulian: „veghind până noaptea târziu, compunea discursuri pe care, apoi, ieșind din palat, le citea în fața Senatului; era singurul dintre monarhi, de la Iulius Cezar până astăzi, care [își]  recita discursurile în fața senatorilor…Fiind chinuit peste măsură de ghimpele gloriei goale [a vanității n.n. ], a ridiculizat pe toți împărații dinaintea lui, într-un discurs pe care l-a intitulat Caesarii. Împins de același mobil, el compune discursuri și împotriva creștinilor”.

*

P. 33:

Cărțile sale: Misopogon, Caesarii, Contra Galileenilor. Pe ultima a scris-o înainte de expediția contra perșilor, în care avea să moară.

*

P. 34:

Despre „zeul Galileean”, adică despre Hristos Dumnezeu, Iulian afirma că nu a fost decât un simplu om din Palestina iar creștinismul ar fi o invenție omenească, o mașinațiune a unor impostori.

El îl acuza pe Sfântul Ioan Evanghelistul, pentru că acesta L-ar fi divinizat pe Iisus.

Minunile Mântuitorului le socotea ridicole și absurde și găsea peste tot în Scriptură „contradicții uluitoare”.

*

P. 35:

Considera întreaga creație și teologie a creștinilor doar lamentabili avortoni pe lângă „splendidele creațiuni ale civilizației greco-latine”.

*

P. 38:

Părintele Coman vorbește aici despre „caracterul lui rău și plin de contradicții”; al lui Iulian Apostatul.

Iulian confiscă bunurile sectei valentinienilor de la arienii din Edesa, spunând: „pentru că o foarte minunată lege (creștină) le prescrie să renunțe la bunurile prezente, ca să meargă mai ușor pe drumul care duce la împărăția cerurilor; pentru acest lucru ne asociem și noi străduințele noastre acelora de sfințire a lor”.

Legiferează faptul, ca creștinii să se numească galileeni, cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Discursul IV, 76, în PG XXXV, 1, col. 601.

A dispus rezidirea templului de la Ierusalim pentru ca să infirme profeția Domnului.

*

P. 40:

Părintele Coman concluzionează faptul, că „cursul istoriei nu se schimbă prin legi și capricii, fie ele chiar ale unui împărat de geniu”.

„Cu toată ingeniozitatea rețetelor medicale și cu tot caracterul ireproșabil al cataplasmelor, elinismul bolnav și bătrân murea. Prin hotărârea lui Dumnezeu și mersul istoriei, creștinismul victorios îi lua locul”.

Dorința lui Iulian: „să ne întoarcem la tradiția strămoșilor” păgâni, e considerată de către autor drept un romantism istoric.

„Istoria se repetă dintr-un anumit punct de vedere, nu însă din cel preconizat de Iulian Apostatul, care își făcea iluzii, ca [și] Octavian Augustus, cu 350 de ani înaintea lui”.

(finalul cărții)

Did you like this? Share it: