O cupă cu îmbătare (vol. 2) [6]

*

un om mergea
cu o pasăre în timp
și cu o piatră în afară de timp

își perinda gândurile prin amiaza de cais
ca să nu tacă din gură

omul se dedubla
în
timp
și
nimb
țintindu-i pe câinii care-i mâncau tristețea

înțelepțea în așteptare
în picioare
înghețând
urca pe luna alpină
din când în când
când i se făcea dor

atunci își spăla la râu
țărănește
cânepa zilelor
își torcea singur fuiorul inimii
și-și țesea clipele
le punea în lada de zestre
pe care nu știa cui o va lăsa…

noaptea levita spre stele
iarna își stingea lumina
adormind pruncul nou-născut al zăpezii

*

de ce m-am îndrăgostit?
de ce dorm?
de ce privesc?
de ce trăiesc
și nu-mi văd sufletul?
ce rost are iarna
taina
tăcerea
himera vremii?
dacă verdele pal mi se pare amar
și m-am îmbolnăvit
de dinamită?
de ce ochii mei ca doi castani
nu-ți fac umbră?
dacă steaua e murgă?

*

după Pitagora
ar trebui să ascultăm în fiecare noapte
un concert de stele
clasic
cu urechea lui Beethoven

*

singurătatea
umple inima cu gol
cu tăcerea
unui munte de sentimente
scufundat în mare

în avalul vieții
visele te lasă la mal

*

ține-ți inima tare
mi-a spus îngerul în șoaptă
să nu poată trece
pasărea care înnoaptă

*

de pe marginea clipei
lumea pare o prăpastie
gândul însuși se aruncă în inimă
până ajunge într-o tăcere mută nevăzută

*

ne scriem scrisori
cu inima rugăciunii
cu litera inimii
aurită
pe pagini de tăcere

ne tăcem tăcerile
consumând și clipele amânate
netrăite
lăsate în suspensie

timpul bolând
îl ardem în gând
pentru că dorul ne mistuie

*

transparent în odăjdii
frumos ca un lemn
de cruce

*

undeva în grădina mea
zambacii își ard tămâia
teii varsă mirul
și trandafirii s-au răstignit în spini

*

seara se luminează astrele
se spală măiastrele
înalță fuioare de tril
peste liedul mării

poemele își murmură valurile
indefinit

omul își numără boalele
ca aurul soarele

aștrii
își înalță pilaștrii
vremea își sculptează poarta
și roata

cerul poartă maramă
și luna e o doină și-o doamnă

*

iubirea face minunile
și pe oameni îi mișcă minunile
în loc să-i miște iubirea

fiindcă v-ați mirat de minuni
n-a mai rămas decât iubirea
și munții nu se mai aruncă în mare

când o să credeți în iubire
o să vină și minunile înapoi
pe picioarele lor

*

poezia e ceva subțire
ca vălul apei