Zi: 18 iunie 2010

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia duminicii a 4-a după Rusalii (Mt. 8, 5-13) ne reamintește faptul că credința înseamnă încredere în Dumnezeu, și la bine dar mai ales la greu, însă și deschidere față de oameni iar nu indiferență față de cei de un chip cu noi, creați ca și noi de același Dumnezeu.

Sutașul roman dovedește încredere enormă în Dumnezeu și, totodată, multă suplețe, multă atenție, multă dăruire de sine, prin aceea că nu cere pentru sine vindecarea, ci pentru unul din subordinea sa.

Și prin aceasta înțelegem că omul credincios nu se roagă egoist, nu își vede numai de ale sale, ci adevărata expresie a credinței ortodoxe e aceea, când incluzi în cadrul problemelor tale personale problemele tuturor, indiferent dacă vine cineva la tine pentru ajutor sau dacă ceilalți sunt atenți față de tine, după cum tu ești atent la nevoile lor.

Și includem pe toți oamenii în vederea minții și a inimii noastre prin aceea că încercăm să ne rugăm pentru toți și să ne simțim solidari cu viețile tuturora.

Iar acest mod de a ne comporta excede îndatoririle noastre sociale, în ultimul timp tot mai singularizante, pentru că e modul deplin eclesial de a ne raporta la semenii noștri, ca la reale sau potențiale membre ale Bisericii lui Hristos.

Sutașul a cerut vindecarea slugii sale din mărinimie și compasiune. Nu a reacționat așa din cauza unei legi impersonale, pentru că legislația romană i-ar fi cerut asta, ci din cauza unei relații personale cu subordonatul său, pe care îl cunoștea din cauza slujbei comune.

Putea să fie indiferent față de sănătatea acestuia și să îl lase să moară.

Poate unii pot trage concluzia din Evanghelia zilei, că și-a întrecut atribuțiunile profesionale încercând să rezolve problemele exisențiale ale subordonatului său.

Însă cererea lui către Domnul e plină de atenție și de compasiune și e sinonimă cu situația în care noi ar trebui să dăm un prim ajutor cuiva, pe care îl vedem că se îneacă sau a fost accidentat.

Deși, la o analiză rece, din afară, fiecare e responsabil pentru prostiile pe care le face și, dacă s-a accidentat, nu e treaba mea, când suntem însă în situația de a vedea drama unui om, care ne cere ajutorul pentru că a fost accidentat sau pentru că îi arde casa sau pentru că are o altă problemă existențială presantă, acest apel atinge conștiința noastră, credința noastră în Dumnezeu, mila noastră, umanitatea noastră.

Și atunci înțelegem fiecare dacă avem curaj ca să ne riscăm sănătatea pentru un altul sau viața sau dacă avem atâta credință și dragoste pe cât credem că avem.

Situațiile concrete de viață ne spun cine suntem. Ne spun ce fel de credință avem. Atunci, în situații limită sau foarte sensibile, înțelegem că credința nu stă numai în minte sau numai în inimă, ci credința stă în manifestarea asumată a întregii noastre persoane, care trebuie să reacționeze unitar atât în relația cu Dumnezeu cât și cu oamenii.

Și că încrederea mea în Dumnezeu nu e doar o afirmație teologică ruptă de viața mea, ci o stare existențială în care trebuie să rezist la enorm de multe bucurii duhovnicești dar și lucruri neplăcute.

Pentru că încrederea mea în Dumnezeu și în binele care mă personalizează dă, în fiecare zi, un exemen de rezistibilitate.

Dacă reziști, prin credință, în fața încercărilor de tot felul, atunci înțelegi ce har imens, ce rezervă imensă de bucurie, de răbdare, de înțelegere și de tărie duhovnicească e credința în Dumnezeu și lucrarea binelui.

De-a lungul timpului am înțeles, în mod practic, că mulți nu se bucură de viața și teologia Bisericii din neștiință. Nu înțeleg, pentru că nu încearcă să trăiască, în mod smerit dar coerent la nivel interior, în ritmul vieții Bisericii Ortodoxe.

Pentru că, dacă cineva ar începe să citească cărțile de teologie ale Bisericii și să încerce, pas cu pas, să împlinească poruncile lui Dumnezeu, ar observa că viața Bisericii i se deschide din interior, că începe să o înțeleagă din ce în ce mai mult și că bucuria relației cu Dumnezeu e nu numai reală și continuă, dar, mai întâi de toate, inimaginabil de transformatoare și reînvigorantă pentru viața noastră.

Și când, în mod zilnic, creștem în credința și cunoașterea lui Dumnezeu, înțelegem că, deodată cu ele, am început să ne cunoaștem din ce în ce mai mult la nivel personal, cât și pe oameni.

Domnul îl laudă pe sutaș pentru încrederea și generozitatea sa pentru ca să laude în ele manifestarea vie a unui om față de un alt om.

Iar credința, numai când e atentă la detalii, e vie. Iar credința vie nu e numai riguroasă dogmatic ci și adânc milostivă, înțelegătoare; nu e numai acaparată de împlinirea voii lui Dumnezeu, ci și de delicatețea atenției față de oameni.

Pentru că credința e un dar dumnezeiesc și nu o ideologie, iar harul credinței ne adună pe toți în fața lui Dumnezeu sau în relația cu El e inclusă și relația cu semenii noștri, pentru că dragostea plină de atenție e împlinirea tuturor poruncilor.

Și așa înțelegem de ce Domnul îi vindecă pe oameni în zi de sărbătoare: pentru că El are grijă de profundul din om și vrea ca sărbătoarea să fie o bucurie și o trăire plenară a întregii noastre persoane.

Iar fiecare vindecare, la rândul ei, e o sărbătoare pentru noi, lucru pe care îl arătăm din plin și atunci când scăpăm de o anume boală trupească dar, mai ales, atunci când ne curățim de păcatele noastre și ne unim cu Domnul în mod euharistic sau când harul Său ne inundă din plin.

Și când suntem cu Domnul înțelegem cât de importantă este pentru noi această bucurie dumnezeiască și atunci dorim să o împărtășim și altora.

De aceea, prin rugăciune, prin faptele noastre, prin exemplul nostru, prin viața noastră în integralitatea ei răspândim bucuria comuniunii cu Dumnezeu pretutindeni.

Și mesajul duminicii de față e tocmai acesta: credința îi umple de bucurie și de multă conștiință pe oameni, fapt pentru care credința noastră trebuie să se manifeste viu în relațiile cu semenii noștri.

Și manifestarea vie a credinței se vede din aceea că omul credincios are soluții dumnezeiești la problemele altora.

Rugăciunea pentru alții, discuția înțelegătoare cu ei, întrajutorarea lor sunt soluțiile la problemele altora dar și soluțiile prin care noi ne eliberăm de egoism, de vederea numai și numai a problemelor personale.

De aceea, iubiții mei, credința e atenție continuă la Dumnezeu și la oameni și deciziile credinței au darul de a aduce pace, bună înțelegere și fericire dumnezeiască între cei care caută Împărăția lui Dumnezeu și o atenționare iubitoare pentru cei care se împotrivesc propriei lor mântuiri.

Prea Curata și Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru, să ne umple pe toți de atenția credinței și de delicatețea de a ști să ne raportăm la Dumnezeu și la oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!