Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 18 iunie 2010 Page 1 of 2

Predică la duminica a 4-a după Rusalii (2010)

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Evanghelia duminicii a 4-a după Rusalii (Mt. 8, 5-13) ne reamintește faptul că credința înseamnă încredere în Dumnezeu, și la bine dar mai ales la greu, însă și deschidere față de oameni iar nu indiferență față de cei de un chip cu noi, creați ca și noi de același Dumnezeu.

Sutașul roman dovedește încredere enormă în Dumnezeu și, totodată, multă suplețe, multă atenție, multă dăruire de sine, prin aceea că nu cere pentru sine vindecarea, ci pentru unul din subordinea sa.

Și prin aceasta înțelegem că omul credincios nu se roagă egoist, nu își vede numai de ale sale, ci adevărata expresie a credinței ortodoxe e aceea, când incluzi în cadrul problemelor tale personale problemele tuturor, indiferent dacă vine cineva la tine pentru ajutor sau dacă ceilalți sunt atenți față de tine, după cum tu ești atent la nevoile lor.

Și includem pe toți oamenii în vederea minții și a inimii noastre prin aceea că încercăm să ne rugăm pentru toți și să ne simțim solidari cu viețile tuturora.

Iar acest mod de a ne comporta excede îndatoririle noastre sociale, în ultimul timp tot mai singularizante, pentru că e modul deplin eclesial de a ne raporta la semenii noștri, ca la reale sau potențiale membre ale Bisericii lui Hristos.

Sutașul a cerut vindecarea slugii sale din mărinimie și compasiune. Nu a reacționat așa din cauza unei legi impersonale, pentru că legislația romană i-ar fi cerut asta, ci din cauza unei relații personale cu subordonatul său, pe care îl cunoștea din cauza slujbei comune.

Putea să fie indiferent față de sănătatea acestuia și să îl lase să moară.

Poate unii pot trage concluzia din Evanghelia zilei, că și-a întrecut atribuțiunile profesionale încercând să rezolve problemele exisențiale ale subordonatului său.

Însă cererea lui către Domnul e plină de atenție și de compasiune și e sinonimă cu situația în care noi ar trebui să dăm un prim ajutor cuiva, pe care îl vedem că se îneacă sau a fost accidentat.

Deși, la o analiză rece, din afară, fiecare e responsabil pentru prostiile pe care le face și, dacă s-a accidentat, nu e treaba mea, când suntem însă în situația de a vedea drama unui om, care ne cere ajutorul pentru că a fost accidentat sau pentru că îi arde casa sau pentru că are o altă problemă existențială presantă, acest apel atinge conștiința noastră, credința noastră în Dumnezeu, mila noastră, umanitatea noastră.

Și atunci înțelegem fiecare dacă avem curaj ca să ne riscăm sănătatea pentru un altul sau viața sau dacă avem atâta credință și dragoste pe cât credem că avem.

Situațiile concrete de viață ne spun cine suntem. Ne spun ce fel de credință avem. Atunci, în situații limită sau foarte sensibile, înțelegem că credința nu stă numai în minte sau numai în inimă, ci credința stă în manifestarea asumată a întregii noastre persoane, care trebuie să reacționeze unitar atât în relația cu Dumnezeu cât și cu oamenii.

Și că încrederea mea în Dumnezeu nu e doar o afirmație teologică ruptă de viața mea, ci o stare existențială în care trebuie să rezist la enorm de multe bucurii duhovnicești dar și lucruri neplăcute.

Pentru că încrederea mea în Dumnezeu și în binele care mă personalizează dă, în fiecare zi, un exemen de rezistibilitate.

Dacă reziști, prin credință, în fața încercărilor de tot felul, atunci înțelegi ce har imens, ce rezervă imensă de bucurie, de răbdare, de înțelegere și de tărie duhovnicească e credința în Dumnezeu și lucrarea binelui.

De-a lungul timpului am înțeles, în mod practic, că mulți nu se bucură de viața și teologia Bisericii din neștiință. Nu înțeleg, pentru că nu încearcă să trăiască, în mod smerit dar coerent la nivel interior, în ritmul vieții Bisericii Ortodoxe.

Pentru că, dacă cineva ar începe să citească cărțile de teologie ale Bisericii și să încerce, pas cu pas, să împlinească poruncile lui Dumnezeu, ar observa că viața Bisericii i se deschide din interior, că începe să o înțeleagă din ce în ce mai mult și că bucuria relației cu Dumnezeu e nu numai reală și continuă, dar, mai întâi de toate, inimaginabil de transformatoare și reînvigorantă pentru viața noastră.

Și când, în mod zilnic, creștem în credința și cunoașterea lui Dumnezeu, înțelegem că, deodată cu ele, am început să ne cunoaștem din ce în ce mai mult la nivel personal, cât și pe oameni.

Domnul îl laudă pe sutaș pentru încrederea și generozitatea sa pentru ca să laude în ele manifestarea vie a unui om față de un alt om.

Iar credința, numai când e atentă la detalii, e vie. Iar credința vie nu e numai riguroasă dogmatic ci și adânc milostivă, înțelegătoare; nu e numai acaparată de împlinirea voii lui Dumnezeu, ci și de delicatețea atenției față de oameni.

Pentru că credința e un dar dumnezeiesc și nu o ideologie, iar harul credinței ne adună pe toți în fața lui Dumnezeu sau în relația cu El e inclusă și relația cu semenii noștri, pentru că dragostea plină de atenție e împlinirea tuturor poruncilor.

Și așa înțelegem de ce Domnul îi vindecă pe oameni în zi de sărbătoare: pentru că El are grijă de profundul din om și vrea ca sărbătoarea să fie o bucurie și o trăire plenară a întregii noastre persoane.

Iar fiecare vindecare, la rândul ei, e o sărbătoare pentru noi, lucru pe care îl arătăm din plin și atunci când scăpăm de o anume boală trupească dar, mai ales, atunci când ne curățim de păcatele noastre și ne unim cu Domnul în mod euharistic sau când harul Său ne inundă din plin.

Și când suntem cu Domnul înțelegem cât de importantă este pentru noi această bucurie dumnezeiască și atunci dorim să o împărtășim și altora.

De aceea, prin rugăciune, prin faptele noastre, prin exemplul nostru, prin viața noastră în integralitatea ei răspândim bucuria comuniunii cu Dumnezeu pretutindeni.

Și mesajul duminicii de față e tocmai acesta: credința îi umple de bucurie și de multă conștiință pe oameni, fapt pentru care credința noastră trebuie să se manifeste viu în relațiile cu semenii noștri.

Și manifestarea vie a credinței se vede din aceea că omul credincios are soluții dumnezeiești la problemele altora.

Rugăciunea pentru alții, discuția înțelegătoare cu ei, întrajutorarea lor sunt soluțiile la problemele altora dar și soluțiile prin care noi ne eliberăm de egoism, de vederea numai și numai a problemelor personale.

De aceea, iubiții mei, credința e atenție continuă la Dumnezeu și la oameni și deciziile credinței au darul de a aduce pace, bună înțelegere și fericire dumnezeiască între cei care caută Împărăția lui Dumnezeu și o atenționare iubitoare pentru cei care se împotrivesc propriei lor mântuiri.

Prea Curata și Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru, să ne umple pe toți de atenția credinței și de delicatețea de a ști să ne raportăm la Dumnezeu și la oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Opiniile adolescentului Constantin Noica

Adolescentul Constantin Noica[1] era un tupeist fără operă pentru George Călinescu și asta pe bună dreptate. Îl deranja privitul de sus al lui Călinescu și a scris împotriva lui[2].

Își permitea, cu alte cuvinte, să aibă idei (unele întemeiate) dar și fobii orgolioase.

Vom reda pe scurt unele dintre accentele sale critice din acea perioadă, care au obiectivitatea lor dar sunt, pe de altă parte, și semnul unei invidii neproductive.

Eugen Lovinescu, spune el, „a încetat de multă vreme să fie considerat de publicul nostru ca obiectiv. Nu știm însă ceea ce-i falsifică părerile: un defect organic sau o maladie simulată[3]. Adică: e bolnav sau se preface?

Tudor Arghezi, „simultan…cu literatura autentică și inestimată suficient până astăzi…(e) un mare poet (care) face literatură de conțopist”[4]. El „semnează deseori submediocrități”[5], pe când George Bacovia e un „scriitor de altfel remarcabil, (care) publică versuri minore, în care violină rimează cu piculină[6].

George Călinescu dovedește „miopie”[7], dacă consideră Scrisoarea pierdută a lui Caragiale ca fiind „singura piesă profund origială[8] din toată literatura noastră dramatică.

Tot lui Călinescu, Noica îi reproșează „excesul de susceptibilitate (la adresa tinerei generații n.n.) din care se hrănește”[9].

Pe cine avea boală adolescentul Noica: pe faima lui Călinescu și a lui Arghezi și pe redactorii de la Gândirea[10].

Despre ideea de generație (și atunci și acum supralicitată), Noica era de părere că ea apare de la sine și că nu se formează: „Generațiile există și se succed istoricește, indiferent de valoarea lor respectivă”[11].

Și spune acest lucru, pentru că îl enervau discuțiile despre subiect: discuția „asupra generațiilor…a început să plictisească prin uz și să irite prin abuz[12].

Îl enervează (?!) însă și faptul că Sandu Tudor a fost publicat în nr. 79 din Contimporanul[13], pentru că ideile sale i se păreau „enorme”[14]. Bineînțeles în sens rău.

Pentru el, Nae Ionescu era doar „un critic dramatic”[15].

În articolul Cum se fac…scrierile literare, autorul nostru ne vorbește despre reaua imitare a americanilor, care astăzi e și mai prosperă decât atunci:

„Din America a emigrat acest spirit de curiozitate puerilă și infecundă, îmboldindu-te insistent să te agăți de grumazul înghițitorilor de foc și să-i întrebi cum fac”[16] jongleriile.

În articolul Bocitoarele, autorul ne spune că Gazeta Literară a murit, „pentru că d-l [Liviu] Rebreanu n-a avut timp să se ocupe de ea”[17].

George Topârceanu n-a făcut artă adevărată în opinia lui Constantin Noica, dar acesta remarca la Topârceanu „ușurința, grația trubadurescă, eleganța, uneori duioșia, de multe ori finețea Baladelor vesele și triste[18].

Pe Nichifor Crainic îl considera un patriot, însă cu o sensibilitate comună și o filosofie curentă[19]. Considera faptul că poeziile lui Crainic aveau „un infim material poetic”, că sufereau de discursivitate („discursivitatea este moartea poeziei”[20]), pentru ca, în definitiv, să afirme că are o poezie minoră cu expresii comune[21].

Despre romanul Arhanghelii al părintelui Ion Agârbiceanu, acesta spunea că „nu este ținut în seamă de majoritatea criticii românești”[22].

A atacat dur și critica literară a vremii sale numind-o, printre altele: „beteaga noastră critică literară”[23].

Și se întoarce spre revista Gândirea pentru a spune: „d-l N. Crainic și adepții domniei sale susțin că forma de cultură acceptabilă pentru țara nostră ar fi semănătorismul, întregit prin complementul religios al ortodoxiei[24][25].

Pentru că Noica nu prea înțelegea deloc profunzimea credinței ortodoxe în viața unui artist.

O altă afirmație aberantă, care nu are nimic de-a face cu adevărul istoric, apare în finalul articolului Despre asceză: „Și primul creștin a fost o femeie: Maria Magdalena”[26].

Publicul românesc are însușirea fundamentală a supleții[27].

Pe Bacovia îl caracterizează ca pe „cel mai autentic dintre poeții noștri, ca viață sufletească”[28].

Îi părea rău de faptul, că Brătescu-Voinești „scrie prea rar”[29] și avea avesiune (ca și noi, de altfel) față de stilul gol: „fără această escrocherie intelectuală, care la unii vrea să fie stil[30].

Și pentru că avea multe carențe în receptarea credinței ortodoxe, Noica scrie: „sfințenia artei preconizată de d-l Sandu Tudor este o poveste frumoasă, dar ale cărei decoruri nu aparțin lumii noastre de logică”[31].

Însă, când cineva îți întrece așteptările sau depășește logica cu care ești învățat, nu ai opinii în ceea ce îl privește, ci doar frivolități personale la adresa lui.

Găsea însă, foarte justificat de altfel, că „omenirea postbelică” are „gustul accentuat și amplificat pentru circ”[32]. Pentru că, spunea tot el, „cultul neseriosului, la care, în definitiv, sfârșește orice exaltare către senzațional, se oficiază fără intermitență, în fiecare zi și la orișicare punct geografic”[33].

Îl elogiază însă pe Mihail Sadoveanu, pentru că a făcut „un efort de creație atât de prelungit și totuși atât de sigur de el”[34], dar e necruțător cu poezia lui Geo Bogza.

Despre Bogza scrie, că „indecența este primul atribut al poeziei”[35] sale, pentru că scriitura sa este impregnată din destul de „indecența inspirației și trivialitatea expresiei”[36].

Ultimul la care ne referim e Mircea Eliade, despre care spune la un moment dat, că „are talent și are curaj”[37].

Observăm din cele prezentate aici curajul juvenil al lui Noica, fără prea mare acoperire în munca scriitoricească și fără prea multe competențe, dar și sinceritatea sa frustă față de mărimile vremii sale.

Opiniile sale aveau realism dar și ranchiună, uneori mult prea evidentă și, de la sine înțeles, nesănătoasă. Fapt pentru care nu putem să dăm mare crezare obiectivității lui Noica dar nici nu putem să nu observăm că autorul nostru avea, încă de foarte devreme, gustul pentru realizări mărețe, motiv pentru care se lua la harță cu greii vremii lui (pe bune sau din prea multă publicitate, ca și astăzi).


[1] Cf. Constantin Noica, Semnele Minervei, Publicistică, I (1927-1929), ediție îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Humanitas, București, 1994, 544 pagini.

[2] A se vedea „La valeur…”, cf. Idem, p. 75.

[3] Idem, p. 98.

[4] Idem, p. 78.

[5] Idem, p. 75.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 98.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 99.

[10] Idem, p. 100-101.

[11] Idem, p. 108.

[12] Idem, p. 109.

[13] Idem, p. 118.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 119.

[16] Idem, p. 126.

[17] Idem, p. 144.

[18] Idem, p. 151.

[19] Idem, p. 168.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 189.

[23] Idem, p. 190.

[24] Da, cu literă mică…

[25] Constantin Noica, Semnele Minervei, ed. cit., p. 203.

[26] Idem, p. 214.

[27] Idem, p. 232.

[28] Idem, p. 233.

[29] Idem, p. 237.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 242.

[32] Idem, p. 243.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 411.

[35] Idem, p. 378.

[36] Idem, p. 379.

[37] Idem, p. 462.

Cât se minte?

Dacă asculți un show politic sau vezi o emisiune de socializare a unor date științifice auzi tot felul de cifre, nume, realizări, pronosticuri…

Cât se minte însă în definitiv și cât se spune adevărul? Putem oare să ajungem, la un moment dat, la înțelegerea a ce e minciună și ce e adevăr din ceea ce vedem și auzim?

Pentru că impresia pe care o am e că suntem un hard care înghite date în neștire, fără a avea puterea de judecată asupra lor sau fără să le stocăm la modul valoros, fundamental pentru noi.

Cu alte cuvinte cât e important din ceea ce auzim și vedem în media? Dacă noi nu putem să înțelegem decât foarte puțin din ceea ce înmagazinăm, de ce înmagazinăm în continuare lucruri care nu au nicio relevanță pentru noi?

De ce ne mințim că știm ceea ce nu știm de fapt, chiar dacă le avem în noi sau lângă noi?

Cred că începem să trăim o profundă și ireversibilă amnezie gnoseologică.

Privim ca să uităm.

Ascultă pentru că nu vrem să înțelegem.

Înmagazinăm date tocmai pentru că nu dorim să le înmagazinăm.

Ne excedează atât de mult lucrurile, pe de o parte iar, pe de altă parte, ne fudulim cu faptul că avem tot felul de date la îndemână pe care nu știm să le înțelegem.

Și dacă le înțelegem, ce facem cu ele în viața noastră? A doua mare dilemă a vieții noastre.

N-am idei, ci soluții

Mă enervează oamenii care n-au idei dar vor să îi credem că trăiesc. După cum mă enervează și cei care au idei, tot felul de idei parazitare, dar n-au soluții pentru viața lor.

Există tot felul de soluții…Însă primele soluții pentru mine (și pentru orice om) sunt cele religioase. Dacă știi cine e Dumnezeu și cine ești tu în relație cu El și cu întreaga existență atunci știi să îți croiești o familie, o vocație, o existență cu fundament teologic.

Credința, munca, dorul continuu după adevăr și prietenie sunt soluțiile vieții mele. Și soluțiile mele în viață sunt soluții personalizante, care mă fac un om comunional și un reper al echidistanței și al loialității.

De aceea nu îmi plac oamenii care au idei fără finalitate și nici cei pe care îi poartă valul oriunde, pentru că nu au nicio idee despre ce vor să facă cu viața lor.

Inflația de povești care nu ne privesc

Un creator de artă vrea, mai înainte de toate, să își spună povestea. Am înțeles, în definitv, acest lucru.

După aceea înghite poveștile altora. Și orice mare creator de artă știe că povestea lui e una specială, pentru că e una care îi înglobează pe foarte mulți oameni.

Mediul online, televiziunile și presa scrisă ne livrează multe povești neinteresante și adeseori povești în care ne regăsim și noi.

Sunt neinteresante nu pentru că viața unui om nu are nimic să ne spună, ci pentru că nu se privește adâncul experienței unui om ci doar lucrurile colaterale despre el.

Aflăm date despre crime, violuri, escrocherii de tot felul, despre nedreptăți sfidătoare, mereu, continuu…dar ele ne spun foarte puțin din realitatea poveștii noastre.

Tocmai de aceea cred că orice om e dator să își povestească viața sau să și-o transmită, într-un anume fel, mai departe. Însă, la rândul nostru, fiecare suntem datori să transmitem mai departe adevărul pe care alții ni l-au încredințat și care era adevărul lor.

Trebuie să rămână povestea lor pentru esența vieții lor. Și ceea ce trebuie să învățăm din viețile oamenilor sunt tocmai amănuntele general valabile atât pentru generația noastră cât și pentru cele viitoare.

Înfiorare personală

Cel mai înfiorător fald al existenței este să văd că lucrurile se schimbă atât de greu în oameni și în societate, de parcă am avea vieți nu de nici 100 de ani, ci vieți de aproape 1000 de ani.

Votul cataclismic

Pe un cald teribil (40 de grade), alături de oamenii revoltați, cu păpuși negre trase în țeapă și apoi incendiate (asta în stradă, în fața Parlamentului), am așteptat 5-6 ore în fața televizoarelor (TVR 1 și TVR 2) votul parlamentului României.

Până la votul final am sperat ca această decizie, cu totul aberantă, să nu intre în vigoare iar Guvernul să trateze o altă soluție.

Însă ziua de marți, 15 iunie 2010, a adus (pentu câteva voturi în minus), o decizie cataclismică pentru România: -25% din salarii și -15% din pensii în mod lunar.

Va fi o măsură antiumană și neconstituțională numai până la data de 31 decembrie 2010 sau și după aceea?

Nu mai știm nimic sigur. Totul pare a se prăbuși sub noi și peste noi, atâta timp cât mesajele care ne vin de la nivel înalt sunt numai panicarde.

Și, dacă mai era cineva, care nu înțelesese până acum, ce face politica din noi, dacă alegem prost, acest vot anti-românesc ne-a arătat tuturor, de ce nu e bine să stai acasă și să nu votezi, atunci când trebuie să decizi asupra viitorului României.

Iresponsabilitatea celor care nu au votat cât și a celor care au votat prost la ultimele alegeri prezidențiale și parlamentare ne-a adus în această situație catastrofală.

Și această iresponsabilitate națională va produce morți și drame personale în masă în lunile următoare, în Românuia, alături de înmulțirea actelor penale.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno