Adolescentul Constantin Noica[1] era un tupeist fără operă pentru George Călinescu și asta pe bună dreptate. Îl deranja privitul de sus al lui Călinescu și a scris împotriva lui[2].

Își permitea, cu alte cuvinte, să aibă idei (unele întemeiate) dar și fobii orgolioase.

Vom reda pe scurt unele dintre accentele sale critice din acea perioadă, care au obiectivitatea lor dar sunt, pe de altă parte, și semnul unei invidii neproductive.

Eugen Lovinescu, spune el, „a încetat de multă vreme să fie considerat de publicul nostru ca obiectiv. Nu știm însă ceea ce-i falsifică părerile: un defect organic sau o maladie simulată[3]. Adică: e bolnav sau se preface?

Tudor Arghezi, „simultan…cu literatura autentică și inestimată suficient până astăzi…(e) un mare poet (care) face literatură de conțopist”[4]. El „semnează deseori submediocrități”[5], pe când George Bacovia e un „scriitor de altfel remarcabil, (care) publică versuri minore, în care violină rimează cu piculină[6].

George Călinescu dovedește „miopie”[7], dacă consideră Scrisoarea pierdută a lui Caragiale ca fiind „singura piesă profund origială[8] din toată literatura noastră dramatică.

Tot lui Călinescu, Noica îi reproșează „excesul de susceptibilitate (la adresa tinerei generații n.n.) din care se hrănește”[9].

Pe cine avea boală adolescentul Noica: pe faima lui Călinescu și a lui Arghezi și pe redactorii de la Gândirea[10].

Despre ideea de generație (și atunci și acum supralicitată), Noica era de părere că ea apare de la sine și că nu se formează: „Generațiile există și se succed istoricește, indiferent de valoarea lor respectivă”[11].

Și spune acest lucru, pentru că îl enervau discuțiile despre subiect: discuția „asupra generațiilor…a început să plictisească prin uz și să irite prin abuz[12].

Îl enervează (?!) însă și faptul că Sandu Tudor a fost publicat în nr. 79 din Contimporanul[13], pentru că ideile sale i se păreau „enorme”[14]. Bineînțeles în sens rău.

Pentru el, Nae Ionescu era doar „un critic dramatic”[15].

În articolul Cum se fac…scrierile literare, autorul nostru ne vorbește despre reaua imitare a americanilor, care astăzi e și mai prosperă decât atunci:

„Din America a emigrat acest spirit de curiozitate puerilă și infecundă, îmboldindu-te insistent să te agăți de grumazul înghițitorilor de foc și să-i întrebi cum fac”[16] jongleriile.

În articolul Bocitoarele, autorul ne spune că Gazeta Literară a murit, „pentru că d-l [Liviu] Rebreanu n-a avut timp să se ocupe de ea”[17].

George Topârceanu n-a făcut artă adevărată în opinia lui Constantin Noica, dar acesta remarca la Topârceanu „ușurința, grația trubadurescă, eleganța, uneori duioșia, de multe ori finețea Baladelor vesele și triste[18].

Pe Nichifor Crainic îl considera un patriot, însă cu o sensibilitate comună și o filosofie curentă[19]. Considera faptul că poeziile lui Crainic aveau „un infim material poetic”, că sufereau de discursivitate („discursivitatea este moartea poeziei”[20]), pentru ca, în definitiv, să afirme că are o poezie minoră cu expresii comune[21].

Despre romanul Arhanghelii al părintelui Ion Agârbiceanu, acesta spunea că „nu este ținut în seamă de majoritatea criticii românești”[22].

A atacat dur și critica literară a vremii sale numind-o, printre altele: „beteaga noastră critică literară”[23].

Și se întoarce spre revista Gândirea pentru a spune: „d-l N. Crainic și adepții domniei sale susțin că forma de cultură acceptabilă pentru țara nostră ar fi semănătorismul, întregit prin complementul religios al ortodoxiei[24][25].

Pentru că Noica nu prea înțelegea deloc profunzimea credinței ortodoxe în viața unui artist.

O altă afirmație aberantă, care nu are nimic de-a face cu adevărul istoric, apare în finalul articolului Despre asceză: „Și primul creștin a fost o femeie: Maria Magdalena”[26].

Publicul românesc are însușirea fundamentală a supleții[27].

Pe Bacovia îl caracterizează ca pe „cel mai autentic dintre poeții noștri, ca viață sufletească”[28].

Îi părea rău de faptul, că Brătescu-Voinești „scrie prea rar”[29] și avea avesiune (ca și noi, de altfel) față de stilul gol: „fără această escrocherie intelectuală, care la unii vrea să fie stil[30].

Și pentru că avea multe carențe în receptarea credinței ortodoxe, Noica scrie: „sfințenia artei preconizată de d-l Sandu Tudor este o poveste frumoasă, dar ale cărei decoruri nu aparțin lumii noastre de logică”[31].

Însă, când cineva îți întrece așteptările sau depășește logica cu care ești învățat, nu ai opinii în ceea ce îl privește, ci doar frivolități personale la adresa lui.

Găsea însă, foarte justificat de altfel, că „omenirea postbelică” are „gustul accentuat și amplificat pentru circ”[32]. Pentru că, spunea tot el, „cultul neseriosului, la care, în definitiv, sfârșește orice exaltare către senzațional, se oficiază fără intermitență, în fiecare zi și la orișicare punct geografic”[33].

Îl elogiază însă pe Mihail Sadoveanu, pentru că a făcut „un efort de creație atât de prelungit și totuși atât de sigur de el”[34], dar e necruțător cu poezia lui Geo Bogza.

Despre Bogza scrie, că „indecența este primul atribut al poeziei”[35] sale, pentru că scriitura sa este impregnată din destul de „indecența inspirației și trivialitatea expresiei”[36].

Ultimul la care ne referim e Mircea Eliade, despre care spune la un moment dat, că „are talent și are curaj”[37].

Observăm din cele prezentate aici curajul juvenil al lui Noica, fără prea mare acoperire în munca scriitoricească și fără prea multe competențe, dar și sinceritatea sa frustă față de mărimile vremii sale.

Opiniile sale aveau realism dar și ranchiună, uneori mult prea evidentă și, de la sine înțeles, nesănătoasă. Fapt pentru care nu putem să dăm mare crezare obiectivității lui Noica dar nici nu putem să nu observăm că autorul nostru avea, încă de foarte devreme, gustul pentru realizări mărețe, motiv pentru care se lua la harță cu greii vremii lui (pe bune sau din prea multă publicitate, ca și astăzi).


[1] Cf. Constantin Noica, Semnele Minervei, Publicistică, I (1927-1929), ediție îngrijită de Marin Diaconu, Ed. Humanitas, București, 1994, 544 pagini.

[2] A se vedea „La valeur…”, cf. Idem, p. 75.

[3] Idem, p. 98.

[4] Idem, p. 78.

[5] Idem, p. 75.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 98.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 99.

[10] Idem, p. 100-101.

[11] Idem, p. 108.

[12] Idem, p. 109.

[13] Idem, p. 118.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 119.

[16] Idem, p. 126.

[17] Idem, p. 144.

[18] Idem, p. 151.

[19] Idem, p. 168.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 189.

[23] Idem, p. 190.

[24] Da, cu literă mică…

[25] Constantin Noica, Semnele Minervei, ed. cit., p. 203.

[26] Idem, p. 214.

[27] Idem, p. 232.

[28] Idem, p. 233.

[29] Idem, p. 237.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 242.

[32] Idem, p. 243.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 411.

[35] Idem, p. 378.

[36] Idem, p. 379.

[37] Idem, p. 462.

Did you like this? Share it: