Au fost făcute pe data de 5 noiembrie 1998, la fragmente de text (fără pagină) citite din compilația: Sfântul Simeon Noul Teolog, Țelul vieții creștine, trad. de Arhim. Paulin Lecca după Episcopul Veniamin Mîlov, Ed. Anastasia, București, 1996, 239 pagini.

***

„Să trăim așa cum îi place lui Dumnezeu [adică conform poruncilor Sale n.n.] și să primim, prin Domnul Iisus Hristos, plinătatea unei vieți bune [adică duhovnicești n.n.], care s-a pierdut prin Adam, cel dintâi zidit”. Pentru că omul a căzut de la vederea lui Dumnezeu într-un mod de viețuire pătimaș, adică de la bine la rău. Omul creat de Dumnezeu nu cunoștea păcatul, era rațional și nicidecum un animal, așa cum dorește teoria evoluționistă să ni-l zugrăvească.

*

„Deasupra tainelor Lui zace un acoperământ și, pentru priceperea ascunselor Sale taine, este nevoie de marea lumină a Prea Sfântului Duh”. Și prin tainele de aici el indică vederea celor arătate nouă de Dumnezeu în slava Sa, în extaz. Pentru a cunoaște teologie, adică cele despre Dumnezeu, ne spune Sfântul Simeon, avem nevoie, în primul rând, de vederea slavei Sale, de descoperirile pe care Dumnezeu ni le arată dacă ne curățim dumnezeiește.

*

„El este, în același timp, Unul și Trei”, adică nu trebuie să vorbim niciodată despre Dumnezeu ca despre ființa dumnezeiască fără persoane și nici să vorbim despre cele 3 persoane dumnezeiești ca despre unele care nu au ființă ci, întotdeauna, să mărturisim că Dumnezeul nostru e unul după ființa Sa dar că ființa Sa e posedată/avută în comun de cele trei persoane dumnezeiești.

*

„Cugetând la Dumnezeu, această stare se permanentizează”. Ea devine o obișnuință preabinecuvântată a vieții noastre. Și cugetarea la Dumnezeu înseamnă atât citirea de cărți teologice și meditarea la învățătura dogmatică și teologică a Bisericii dar, mai  ales, rugăciunea și intimizarea cu Dumnezeu, Care Îl fac pe Dumnezeu Prietenul nostru de fiecare clipă.

Nu Îl uiți pentru că mereu te întreții cu El la vorbă, în discuții, citești despre El, Te lași umplut de minunarea continuă de Dumnezeul slavei.

*

„Fără darul Sfântului Duh nimeni nu e în stare să scape de păcat, să respingă puterea demonică și să împlinească poruncile” dumnezeiești. Pentru Sfântul Simeon eliberarea de patimi, lupta cu demonii și împlinirea poruncilor începe după vederea lui Dumnezeu (ca început al legăturii conștiente cu Dumnezeu), moment în care începi să simți  în tine lucrarea harului lui Dumnezeu.

De aceea curățirea de patimi e un act duhovnicesc și nu unul pur uman iar lupta cu demonii nu înseamnă rugăciune și asceză fără prezența harului Treimii în noi, ci lupta împreună cu Dumnezeu împotriva demonilor.

Deși, asceza de până la vederea lui Dumnezeu, nu se face fără ajutor dumnezeiesc și fără multă silire personală, totuși viața duhovnicească reală, autentică, conștientă, începe odată cu vederea slavei lui Dumnezeu, care e începutul mântuirii noastre.

*

„Cel ce se roagă fără harul Sfântului Duh…[în el, neconștientizat de către el n.n.] mintea lui stă de vorbă cu demonii”. De ce? Pentru că nu știe să facă diferența între gândurile de la Dumnezeu și cele de la trup și demoni. Prezența harului dumnezeiesc în noi e impuls spre rugăciune și însăși râvna și luminarea rugăciunii noastre, pentru că înțelegem ce, cum, când să spunem ceva lui Dumnezeu și pentru ce trebuie să ne rugăm.

*

Să fim pocăiți și smeriți cu inima, ne spune, Sfântul Simeon, pentru a păstra în noi harul Sfântului Duh. Și asta, pentru că pocăința e părere continuă de rău pentru păcatele noastre iar smerirea cu inima, pe care el ne-o cere aici, înseamnă a nu crede despre tine și despre asceza și viața ta mari lucruri.

Și rezultatele celor două virtuți, ale pocăinței și ale smeririi cu inima, formează o stare de adâncă umilință și încredere în Dumnezeu, în ciuda vieții noastre dezastruoase, pe care ne-o vedem, pe fiecare zi, și mai neagră, și mai depravată, și mai improprie lui Dumnezeu.

De aceea o asemenea stare interioară păstrează harul lui Dumnezeu, pentru că e o continuă uitare de sine pentru Dumnezeu.

*

„Fiecare creștin se cuvine să mărturisească sincer că într-însul luptă Hristos [împotriva demonilor și a patimilor sale n.n.], că într-însul Hristos învinge” tot păcatul, toată înfumurarea, toată răscoala împotriva lui Dumnezeu.

Adică lui Hristos Dumnezeu I Se cuvine toată lauda pentru biruințele noastre duhovnicești, pentru că nu am făcut niciuna fără ajutorul Său direct și continuu.

*

După credința rațională, spune Sfântul Simeon, adică conștientizată, urmează și fapta, ca legătură continuă cu Dumnezeu, ca urmare a iubirii Lui.

*

„Sporind în dragoste față de Binefăcător, el îl află pe Însuși Binefăcătorul înlăuntrul său”. Pentru că dorul de Dumnezeu ne umple de harul Său, de prezența Sa harică. Și ne umplem de dorul de El pe măsură ce conștientizăm și ne uimim evlavios de binefacerile Sale cele cunoscute și necunoscute de către noi.

*

„Domnul intră [prin harul Său și locuiește n.n.] în acela care Îl iubește și se încredințează pe deplin Lui”. Iar încredințarea noastră lui Dumnezeu înseamnă să așteptăm de la El, în primul rând, impulsul/îndrumarea/luminarea pentru faptele și acțiunile noastre. Să nu facem ceva mai înainte de a înțelege că Dumnezeu dorește să facem acel lucru.

*

„Orice păcat se săvârșește [de către noi n.n.] după pierderea harului lui Dumnezeu, în urma neputinței gândului, în urma uitării lui Dumnezeu, în urma lipsei grijii de a ne sfinți, din pricina bunei păreri de sine”. Nu toate acestea trebuie să le facem pentru ca să păcătuim, ci Sfântul Simeon ne vorbește aici despre condiții de păcătuire pe mai multe trepte.

Pentru că pierderea harului, adică a simțirii harului dumnezeiesc în noi e una și e adusă de păcate conștiente și cu răutate împotriva lui Dumnezeu, pe când neputința gândului, venită din obișnuința cu păcatul, e ceva mai puțin grav și dureros pentru credincios, ca pierderea simțirii harului, care e un cataclism interior pentru un nevoitor ortodox.

Uitarea lui Dumnezeu de aici nu înseamnă apostazie, ci uitarea Lui temporară, adică în momentul păcatului.

Iar lipsa grijii de a ne sfinți înseamnă o lâncezire a noastră în asceză, o toropeală momentană, numită în cărțile filocalice acedie.

Pe când părerea de sine în asceză înseamnă să încerci să faci unele lucruri sau să te complaci cu păcatul întru câtva, crezând că nu vei merge până la capăt…dar vei păcătui, în cele din urmă, în mod complet.

Toate cele ale Sfântului Simeon sunt din experiență proprie și le înțelegi dacă s-au petrecut și cu tine.

*

„Mândria este unită cu nesimțirea bolii sufletești și cu ura față de cei ce dau pe față această patimă”.

Mândria se naște dintr-o sumă de realizări, pe care le consideri desăvârșite și definitive. Ea apare atunci când abdici de la viața duhovnicească, care e o continuă luare de la capăt și nu are conștiința lucrurilor definitive.

Tocmai de aceea nesimțirea e unită cu mândria, pentru că consideri că nu se poate face nimic mai bine, mai mult…și acum vrei să te odihnești în bucuria orgolioasă de propriile realizări. Și pentru că vrei să fii lăudat și nu minimalizat…de aceea îi urăști pe toți cei care nu te laudă.

*

„Rodul credinței creștine este sănătatea sufletească”. Pentru că credința ne duce la adevărata gândire și raportare la Dumnezeu, noi și semeni, la adevăratele sentimente și așteptări, și la acțiuni voite și dorite. Și când întregul suflet și întregul trup lucrează virtuți, care integrează întregul om, atunci ne însănătoșim, ne introducem, în mod cât se poate de firesc, în relația cu Dumnezeu.

*

„Crucea le dă sufletelor lor o tărie și o putere duhovnicească, care se face simțită” în ființa lor. Dumnezeiasca Cruce ne dă harul lui Hristos, ne umple de el într-un mod simțit duhovnicește și conștientizat și aceasta e tăria și puterea noastră în lupta cu demonii, față în față cu ispitele și necazurile de tot felul.

*

„Mintea…se luminează în întregime [prin slava lui Dumnezeu n.n.] și devine ca o lumină, cu toate că nu poate descrie, prin cuvânt, cele văzute” în mod extatic.

*

„În sufletul celui ce nesocotește înmulțirea darului [care nu se bucură de înmulțirea harului dumnezeiesc în el și nu îl păstrează printr-o viață ardentă și profund nevoitoare n.n.], această putere [dumnezeiască n.n.] se micșorează [continuu n.n.] și îl lasă, în cele din urmă, pustiu”, singur.

*

„Hristos lucrează numai în cei ce cheamă [continuu n.n.] numele Lui cel sfânt”. Se referă la rugăciunea isihastă, continuă.

*

„Numai cei ce mărturisesc măreția harului sunt credincioși lui Dumnezeu”. Numai cei care au și mărturisesc această experiență dumnezeiască reală sunt cei care au credincioșie reală față de Dumnezeu și sunt mistuiți de iubirea de a împărtăși și altora, spre mântuirea lor, experiența pe care Dumnezeu le-a dăruit-o.

*

„Cel ce n-a cunoscut harul, prezent în sufletul lui, în zadar poartă numele de creștin”. Cel care, prin nevoință duhovnicească și multă cunoștință de Dumnezeu nu a simțit în el harul lui Dumnezeu, pe care l-a primit la Botez, ne spune Sfântul Simeon, nu știe care e taina creștinului ortodox, nu știe viața adevăratului ortodox, care e tocmai îndumnezeirea continuă, zi de zi, a persoanei sale.

*

„Ținerea de minte a celor înțelese [în experiența noastră duhovnicească, adică în viața noastră cu Dumnezeu n.n.], aceasta este treaba harului lui Dumnezeu, întrucât fără luminarea Sfântului Duh nu se pot înțelege și păstra în memorie lucrurile dumnezeiești și mântuitoare”.

Harul lui Dumnezeu prezent în noi ne păstrează vie memoria celor trăite și ne luminează esența experiențelor noastre de tot felul, îmbinând în noi chintesența  studiului teologic și a vieții noastre liturgico-duhovnicești.

Din acest motiv, un om duhovnicesc știe să dea răspunsuri imediate la situații  teologice și experențiale complexe, pentru că harul lui Dumnezeu, care ne ajută continuu, ne face să fim o enciclopedie punctuală de fiecare dată.

*

„În viața pământească [a Sfinților n.n.], Sfântul Duh nu-și arată, în trupul omenesc, toată slava”, ci va face acest lucru în veșnicie.

*

„Trupul [mistic n.n.] al Bisericii se compune, în chip bine cumpănit, din toți Sfinții, din veac scriși, în Cartea vieții”, adică e compusă din toți Sfinții lui Dumnezeu, cunoscuți sau necunoscuți de către noi.

*

Blândețea și smerenia, subliniază Sfântul Simeon, Părintele nostru, trebuie să devină îmbinări firești în omul credincios. Pentru că blândețea e raportare față de noi și față de semeni, pe când smerenia e raportarea noastră față de Dumnezeu.

Și dacă ne considerăm păcătoși și netrebnici în fața lui Dumnezeu, de aceea în fața oamenilor trebuie să avem blândețe și îngăduință, ca unii care trebuie să înțeleagă din comportamentul nostru, că există o viață dincolo de răzbunările de duzină și de alergările continue după cele telurice.

*

„Împărăția lui Dumnezeu [adică harul Său n.n.] vine numai la cei care înțeleg în ce consistă ea și, venind, îi face întocmai cu Îngerii” în ființa lor, pentru că îi face să trăiască, pe pământ, cu o mentalitate și cu o viață mai presus de patimile pământești.

*

„Pentru cei ce au rațiune [dreaptă, luminată de har n.n.] nu există un bine mai mare ca Împărăția lui Dumnezeu”, ca trăirea în har, adică: comuniunea cu Dumnezeu.

*

La a doua Sa venire întru slavă, „toți oamenii Îl vor vedea într-o lumină neapropiată” înțelegerii lor.

*

Veșnicele locașuri și locașurile de odihnă ale Drepților [Vechiului Testament n.n.] vor fi într-o singură Împărăție cerească”, dar cu distincțiile propriei lor sfințenii. Toți Sfinții vor fi împreună, în aceeași Împărăție a lui Dumnezeu, însă raportarea fiecăruia la Dumnezeu și la ceilalți se va face pe măsura sfințeniei lor personale.

*

În veșnicie, „Domnul Se va face văzut tuturor [celor Sfinți n.n.] din toate părțile și va începe să Se sălășluiască în fiecare Drept [prin slava Sa n.n.], strălucind cu multă lumină din el”. Din fiecare Sfânt în parte.

*

„Sufletul care se mântuiește [care se curățește de păcate în mod continuu n.n.] cunoaște, în vremea rugăciunii, cât este de slab și cum este clătinat de către demoni”.

Adică cel care se roagă continuu lui Dumneezeu nu are conștiința că se sfințește continuu, chiar dacă știe și simte că acest lucru se petrece cu el, ci, preponderent, în el, e conștiința că e nevrednic, că este păcătos din cale afară.

Lucrarea harului în cei care se mântuie e aceea de a-i păstra în vederea și înțelegerea păcatelor lor, lucruri care aduc o continuă sporire în viața dumnezeiască.

*

„Este nefiresc pentru un creștin să se lase ademenit” de patimi. Pentru că harul lui Dumnezeu ne întărește în viața de virtute.

*

„Dragostea sprijină și întărește smerita cugetare”, pentru că omul care ajută,din iubire, pe un altul, știe că face acest lucru cu harul lui Dumnezeu și că el e un păcătos ajutat de către Dumnezeu să facă binele. Și atunci nu își arogă drepturi, ci își găsește tot mai multe obligații față de Dumnezeu și față de semenii săi.

*
Un mare și dureros adevăr: „Orice călcare a poruncii lui Hristos este semnul lepădării [interioare și personale n.n.] de El”.

*

„Prietenia sufletului cu Dumnezeu este cercetarea lui tainică de către Dumnezeu”. Se cunoaște că suntem prieteni cu Dumnezeu din aceea că Dumnezeu ne vizitează/ne cercetează/vine la noi în mod tainic, prin harul Său, și ne umple de bucurie, de pace, de înțelegeri dumnezeiești, de răbdare etc.

Cine nu poate să vorbească despre aceste date concrete ale comuniunii cu Dumnezeu bineînțeles că nu are nimic de-a face cu viața duhovnicească.

*

Sfântul Simeon ne reamintește faptul, că lectura teologică fără rugăciune nu aduce o sporire duhovnicească interioară.

*

„Toată viața lui [a omului credincios n.n.] este o luptă cu moartea” spirituală, adică cu păcatul.

*

„Cel luminat de lumina dumnezeiască va înțelege taină după taină” din viața cu Dumnezeu, fără ca prin asta să ajungă vreodată să spună că L-a înțeles pe Dumnezeu în mod deplin.

*

Au fost mulți Sfinți [în istoria Bisericii n.n.] dar puțini [dintre ei au fost n.n.] nepătimitori [cu sufletul și cu trupul n.n.] și [de aceea există] multe trepte și gradații în rândul acestora”, a Sfinților din Împărăția lui Dumnezeu.

*

Referindu-se la darurile dumnezeiești, Sfântul Simeon a spus: „aceste daruri nimeni nu le va merita [cu sensul de: nu le va primi n.n.] vreodată, dacă nu se silește să facă tot ceea ce depinde de el și de puterile sale”. Pentru că darul dumnezeiesc vine să desăvârșească totala noastră dăruire într-un anume sens: cunoaștere, întrajutorare, iubire de semeni.

*

„Scopul nostru trebuie să fie, [în mod] permanent, dobândirea [harului] Duhului Sfânt”. Adică în toate lucrările vieții noastre trebuie să căutăm să atragem harul lui Dumnezeu în persoana noastră și să nu facem lucruri, care nu au drept rezultat o liniștire și aprofundare a noastră în har.

*

Dumnezeiescul Simeon e categoric, pentru că așa se petrecuseră lucrurile cu sine: „Dacă, cu adevărat, aici, pe pământ, trebuie să ne curățim inima, tot aici, pe pământ, trebuie să fie și vederea lui Dumnezeu”. Pentru că de aici, de pe pământ, începem să avem vederi extatice/dumnezeiești.

*

„Omorârea patimilor trebuie s-o urmărim [în cadrul nevoințelor noastre pentru virtute n.n.], iar nu asceza în sine”.

*

Pe Părintele duhovnicesc, pe omul în care viază harul lui Dumnezeu și ne conduce pe noi spre mântuire, ne spune Sfântul Simeon, trebuie să-l ascultăm ca pe Dumnezeu Însuși, pentru că el ne învață cele pe care Dumnezeu i le sugerează ca fiind bune pentru noi.

***

Did you like this? Share it: