Înmormântarea ortodoxă

Însemnări din data de 3 ianuarie 1999.

***

Semnificațiile, gesturile și lucrurile care însoțesc înmormântarea unui creștin ortodox.

*

Spălarea integrală a celui mort și îmbrăcarea în hainele cu care va fi înmormântat e o indicare a faptului că e un creștin ortodox, care a fost botezat și născut la viața nouă, cea în Hristos Dumnezeu, fapt pentru care s-a îmbrăcat în veșmântul nestricăciunii, adică în harul Prea Sfintei Treimi.

Gesturi cu semnificație baptismală.

*

Punerea în sicriu cu fața spre răsărit: pentru că de acolo va veni Hristos Dumnezeu ca să judece lumea. E un gest cu semnificație eshatologică.

*

Icoana de pe pieptul celui adormit arată că el și-a dat duhul lui Hristos, că a murit creștinește. Un gest cu adânci implicații eclesiale și eshatologice, pentru că atestă viața și nădejdea celui adormit.

*

Mâinile celui mort, în sicriu, se încrucișează pe piept, palma dreaptă peste cea stângă, ca să se arate faptul, că cel adormit acceptă voia Domnului cu el.

*

Acoperirea celui mort, în sicriu, cu pânză albă simbolizează acoperirea sa de către harul lui Hristos Dumnezeu.

*

Lumânarea care arde pe pieptul mortului sau lângă sicriu simbolizează lumina faptelor lui bune, exemplul vieții sale.

*

Pânza de doliu, care atestă faptul că un membru al familiei a murit, stă atârnată pe un perete ale casei până la pomenirea de 40 de zile a celui adormit.

*

Doliul pentru cel adormit se poartă de către membrii familiei sau de către rude sau de oameni care l-au cunoscut timp de 40 de zile sau un an de zile. Bărbații, în semn de întristare și de adâncă durere, nu se bărbieresc timp de 40 de zile.

Doliul se ține prin rugăciune și pomenire constantă a celui adormit, prin îmbrăcarea în culori închise și prin renunțarea la distracții.

*

Coliva simbolizează trupul celui adormit iar zahărul și bomboanele puse în ea simbolizează dulceața vieții veșnice, ea fiind o expresie a rugăciunilor noastre pentru cel adormit.

*

Crucea, coliva și vinul de la înmormântare vorbesc despre Raiul lui Dumnezeu, unde ne rugăm să meargă cel plecat dintre noi.

*

Coroanele, darurile pe care le aducem și venirea noastră la înmormântare reprezintă dragostea ce i-o purtăm și un moment de rugăciune pentru el și de gândire la propria noastră viață și la sfârșitul ei.

*

Coroanele și pomul celui mort rămân la ușa Bisericii.

La capul mortului sunt puse unul sau două sfeșnice, cu lumânări aprinse.

Lângă crucea sa se poate pune un tablou cu chipul celui adormit sau icoana patronului său duhovnicesc.

*

Peste sicriul celui care se îngroapă se toarnă vin și untdelemn, la pecetluirea gropii cu pământ.

*

Icoana care a stat pe pieptul celui adormit se ia acasă și se pune alături de prinoasele care se împart la pomenirea de 40 de zile.

*

Nu se dezleagă picioarele celui adormit, pentru că el trebuie pus în mormânt în mod cuviincios!

Vrăjitoarele fac vrăji cu acea ață a mortului, cu care sunt legate picioarele. Însă legarea picioarelor celui adormit nu este un lucru liturgic, adică nu e prescris în cărțile de cult, ci e un obicei de bun simț, care împiedică depărtarea picioarelor, în mod inestetic, în sicriu.

*

Florile aduse în dar celui adormit se pun deasupra mormântului și ele simbolizează frumusețea Raiului dumnezeiesc, locul unde, cu toții, ne rugăm să ajungă cel adormit.

*

Acolo unde există obiceiul ca să se împodobească o ramură de copac sau un brad [mai ales pentru tineri necăsătoriți] cu fructe, dulciuri, covrigi etc, și care se lasă lângă crucea mormântului, reprezintă, de asemenea, bucuria Raiului dumnezeiesc.

*

Pomenirea de la 9 zile se face ca o rugăciune către Dumnezeu, pentru a-l face părtaș pe cel adormit cetelor îngerești și Sfinților lui Dumnezeu și în amintirea ceasului al 9-lea, când Domnul i-a făgăduit tâlharului celui bun, pe cruce, moștenirea Raiului.

*

Pomenirea de la 40 de zile se face ca o rugăciune pentru cel adormit, pentru că atunci are loc judecata sa particulară. Atunci îl așază  Dumnezeu, în Rai sau în Iad, pe cel adormit.

*

Următoarele pomeniri ale celui adormit, după cea de la 40 de zile, sunt cele de la 3, 6 și 9 luni, fiecare în cinstea Sfintei Treimi și pentru iertarea păcatelor celui adormit.

*

Apoi se pomenește la un an de zile, după cum sunt pomeniți Sfinții, în mod anual, odată cu ziua adormirii lor și, aidoma cu această pomenire de un an, e pomenit pe fiecare an, până la 7 ani, ultima pomenire anuală amintind de cele 6 zile ale creației și de odihnirea celor adormiți împreună cu Domnul.

*

Nu se fac parastase/pomeniri ale celor adormiți:

1. duminica, pentru că e zi de bucurie duhovnicească;

2. între Nașterea Domnului și Botezul Său (25 dec. -6 ian.);

3. între Paști și Rusalii;

4. între lăsatul secului de carne și până la sâmbăta Sfântului Teodor Studitul;

5. de la Florii și până la Duminica Tomii;

6. în praznicele împărătești sau în sărbătorile mari;

7. în Postul Mare de luni și până vineri.

*

E de dorit ca parastasul să se facă după Sfânta Liturghie.

*

În sâmbetele Postului Mare se fac capetele/căpețelele, adică se aduc la Biserică prescuri, colivă și vin pentru a se face parastas pentru cei adormiți.

*

Deshumarea celor morți la 7 ani nu e prevăzută liturgic (în slujba înmormântării, dimpotrivă, pecetluim groapa…până la venirea Domnului, adică până la învierea morților), însă, dacă ea se face în cele din urmă, se face și  slujirea parastasului la groapa celui deshumat.

*

Pomenirile celor adormiți, la Biserică, se fac în comun și nu separat, pentru că, pentru toți, cerem aceeași Împărăție a lui Dumnezeu.

*

Pomeniri generale ale celor adormiți:

1. în sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoșătoarei judecăți, cunoscută ca Moșii de iarnă;

2. în sâmbăta dinaintea praznicului Pogorârii Sfântului Duh sau la Moșii de vară;

3. între 26 octombrie și 8 noiembrie sau la Moșii de toamnă;

4. la 6 august, la Schimbarea la Față a Domnului;

5. luni și marți după duminica Tomei sau la Paștele blajinilor;

6. de praznicul Înălțării Domnului, pentru că se pomenesc erorii neamului;

7. cu ocazia hramului Bisericii, pentru că se pomenesc ctitorii, slujitorii și miluitorii sfântului locaș și toată populația așezării.

*

Pentru cei adormiți fără lumânare există obiceiul, ca în preziua Sfântului Paști, să se dea o lumânare mare la altar, împodobită cu pânză albă sau prosop, pe care preotul o folosește în timp ce cădește, între Paști și Înălțare.

A cădi = a tămâia în Biserică. Vine de la cădelniță = vasul cu care se cădește/se tămâiază.

*

Nu li se face slujba înmormântării  și nici slujbele până la 7 ani acelora care au dorit să li se incinereze trupul.

*

Sinucigașilor, de asemenea, nu li se face slujbă ci sunt îngropați la marginea cimitirului (așa era în vechime), într-un loc al sinucigașilor.

*

Celor care s-au sinucis fără ca să fie întregi la minte li se face slujba înmormântării pe marginea gropii, adică o slujbă redusă a parastasului. Nu li se bate clopotul și nici nu li se țin cuvântări de înmormântare.

*

Timp de 40 de zile celui adormit i se aprinde candelă la mormânt și i se tămâiază mormântul de către cineva din familie sau de către cineva plătit pentru a face acest lucru.

Comentarii la Sfântul Ignatie Briancianinov

Le-am făcut între 26-28 noiembrie 1998 pe ediția: Sfântul Ignatie Branceaninov, Tâlcuiri la Patericul egiptean, trad. din lb. rusă de Pr. Gheorghe Roșca, cu o prefață de Protos. Daniil Stoenescu, Ed. Anastasia, București, 1996, 128 pagini.

***

„Luxul (cu aluzie la veșmintele de slujbă ale Sfântului Ierarh Vasile cel Mare n.n.) camufla o nevoință” tainică. După cum gesturile părut incoerente și scandaloase ale Sfinților nebuni pentru Hristos ascund nevoințe ascetice cutremurătoare.

De aceea nu-l poți judeca decât aiurea pe un om duhovnicesc, dacă nu poți să îl vezi, în mod duhovnicește, din lăuntrul său spre în afară. A discuta doar lucrurile vizibile ale Sfinților sau a include în logica vieții lor o psihologie umană oarecare înseamnă a pierde timpul…

*

„Singurul lucru într-adevăr frumos este Dumnezeu”, pentru că El ne umple de toată frumusețea sfințeniei.

*

„Părăsirea unei lucrări însușite [se referă la lucrările virtuților, care duc la virtuți sau le susțin în ființa noastră n.n.] ar fi la fel cu părăsirea vieții” duhovnicești.

*

Prin poftirea pătimașă a femeii, subliniază Sfântul Ignatie, omul „s-a alăturat dobitoacelor celor neînțelegătoare și s-a asemănat lor”. Tot la fel de decadentă e și poftirea pătimașă a bărbaților…

*

„Umilința [duhovnicească n.n.] este simțirea [interioară n.n.] a îndurării îmbelșugate a lui Dumnezeu față de sine și față de omenirea întreagă”. Adică umilința dumnezeiască e o urmare a conștientizării providențierii dumnezeiești a întregii lumi și nu o urmare a vederii păcatelor proprii. Raportarea la lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii naște umilința în persoana noastră.

*

„Inima muiată de durere și amintindu-și de moarte este în stare să se pocăiască”. Durerile sufletești și trupești și continua amintire a morții noastre sunt pașii spre pocăință, pocăință care are legătură, deopotrivă, cu conșetientizarea păcatelor proprii dar și cu harul lui Dumnezeu, care ne dă să simțim miluirea noastră de către El.

*

„Lămurirea Scripturii ni se dăruiește de [către] harul lui Dumnezeu”. Însă asta nu înseamnă că harul lui Dumnezeu ne luminează în afară de efortul nostru de a citi și înțelege Scriptura și în afara unei asceze continue sau a dreptei credințe. Ci în mijlocul eforturilor noastre de înțelegere ne luminează Dumnezeu, pe măsura noastră, asupra înțelesurilor dumnezeiești ale Scripturii.

*

„Grija mântuirii” = fundamentul vieții ortodoxe. Sub toate eforturile noastre profesionale și sociale trebuie să fie atenția la noi înșine, atenția ascezei și a rugăciunii.

*

La nevoințe speciale, spune Sfântul Ignatie, Părintele nostru, suntem chemați de către Dumnezeu și cei care simt acest lucru o știu în adâncul ființei lor. Pentru că nici nu ar putea să se nevoiască în acel fel, dacă nu s-ar simți în stare de el în mod continuu.

*

Lucrurile lumii nevăzute nu pot fi imaginate, spune el. De ce? Pentru că ele sunt văzute extatic. Și pentru vederea lui Dumnezeu trebuie curățirea inimii și a minții noastre.

*

„A da frâu liber imaginației este o ușă spre țara minciunii”, a înșelării demonice. Se referă la catastrofa imaginării a tot felul de lucruri în timpul rugăciunii sau la o debordantă imaginare a lucrurilor duhovnicești când vorbești despre dogmele credinței.

*

„Prin închipuirea grozăviilor iadului cu putere se șterg închipuirile cele pătimașe”. Însă nici aici nu e vorba despre o imaginare a Iadului în afara descrierilor Scripturii sau ale viziunilor extatice ale Sfinților. Una e să Îl citești pe Dante, care își imaginează Iadul  în indiferență față de Tradiția Bisericii și alta e să avem o imaginație congenială cu diverse descrieri extatice ale Iadului, avute de diverși Sfinți Părinți.

Închipuirile pătimașe = imaginațiile desfrânate, răzbunătoare, lacome etc.

*

Monahii se rugau, în primele veacuri ale Bisericii, cu mâinile ridicate spre cer.

Există momente liturgice și astăzi, când ierarhii sau preoții fac același lucru: rugăciune cu mâinile ridicate spre cer, ca semn că toată așteptarea noastră e la Dumnezeu și nu la oameni.

Și astăzi se poate ruga cineva îndreptând mâinile spre cer.

*

Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să înălțăm mâinile noastre spre cer și capul să-l plecăm spre pământ, când năvălesc asupra noastră cugete păcătoase. Pentru că atunci ne simțim niște urgisiți de către demoni, niște oameni care cerem ajutorul, care vrem să scăpăm de păcate, numai prin mila Lui.

*

„Adevărata smerenie este umbrită de mila lui Dumnezeu”. Adică omul cu adevărat smerit simte în el harul lui Dumnezeu. Și astfel, înțelegem că nu putem să vorbim despre smerenie fără o reală și continuă experiență duhovnicească.

*

În momentul când căutăm să ne menținem sănătatea, se înțelege, în parametri înfloritori, spune Sfântul Ignatie, ea „ajunge vrăjmașul lui Dumnezeu”, pentru că nu mai căutăm nevoința ci fuga de nevoință, adică lenea și marasmul sufletesc.

*

„Acela care are rugăciunea minții [care a ajuns la o continuă rugăciune cu mintea n.n.] trebuie, [în mod] treptat, să revină la ea, după ce i se va întâmpla să fie risipită”. Pentru că adunarea minții sau ieșirea din tulburare se face prin adunarea puterii minții în rugăciunea isihastă, care o face să fie unitară și să coboare, de la sine, în mod firesc, în inimă.

*

„Rugăciunea minții este locașul Împăratului Celui ceresc: în acest locaș sunt cămări fără de număr; după cămările frumoase și mari urmează altele mai mari și mai frumoase”.

Însă cămările de aici, despre care Părintele nostru vorbește în mod umbros, nu există în mintea noastră, pentru că atunci ar fi niște produse ale imaginației noastre. Ci cămările de aici sunt diversele vederi dumnezeiești, la care ne ridică Dumnezeu, prin înaintarea noastră în rugăciunea neîncetată și în curățirea personală de patimi.

*

„Osândind, din pricina aparențelor, un ticălos, este foarte ușor să osândești și pe unul Sfânt și Drept” Și asta, pentru că nu vezi adâncul omului. Miopia duhovnicească ne face să-i osândim pe alții, bineînțeles, în mod nedrept.

*

Rugătorii cu mintea nu se mai pot îndeletnicii, de la un moment dat, cu lucrurile materiale, „din pricină că inima nu se mai simte lipită de ele și din pricină că ea se lipește [se simte atașată n. n.] mai mult de lucrurile cele duhovnicești”.

Însă la acest nivel de creștere duhovnicească se ajunge de la sine și nu în mod forțat, pentru că dezlipirea interioară de lucrurile acestei lumi se face prin alipirea cu totul de Dumnezeu și de vederea slavei Sale. Și nici nu se poate dezlipi cineva de materie dacă nu se lipește, prin harul Său, de Cel cu totul nematerial, de Dumnezeu.

*

„Rugăciunea nerisipită [adică făcută cu puterile minții adunate în sine și treze n.n.] naște umilință, plâns și lacrimi”. Și acestea se întâmplă, pentru că această rugăciune concentrată și văzătoare de sine ne face conștienți de cine suntem.

E o conștientizare acută a păcătoșeniei proprii, pe de o parte, însă, pe de altă parte, harul lui Dumnezeu e cel care pune interiorul nostru în funcțiune, născând umilința, plânsul și lacrimile duhovnicești.

Cele trei (umilința, plânsul și lacrimile) nu sunt rezultatele ascezei noastre, ci asceza noastră doar ne pregătește pentru lucrarea harului dumnezeiesc, care produce acestea toate și multe altele în noi înșine.

Tocmai de aceea ele sunt duhovnicești și curățitoare de păcate: pentru că sunt lucrări ale harului în viața noastră, dar în mijlocul ascezei și atenției noastre încordate.

*

Monah înseamnă însingurat și numai acela este [cu] adevărat însingurat, care este însingurat în sine”, adică depărtat în sine de dorințe pământești.

Adevărata însingurare însă, ca orice trăire duhovnicească, nu se face numai prin aceea că ai intrat într-o mănăstire, ci prin dezlipirea continuă de patimi și de posesiuni, care ne face să ne unim și mai intim cu Dumnezeu.

*

„Plânsul [duhovnicesc n.n.], când ajunge la măsurile sale [mari n.n.] nu [mai] poate fi îmbrăcat în multe cuvinte”. Nu mai vrei să vorbești și nici nu mai poți să vorbești despre lucrurile atât de subtile pe care le trăiești.

*

„Apostolul ne oprește să cugetăm mai mult decât ni se cuvine să cugetăm” despre noi înșine și, mai ales, despre noi în relație cu Dumnezeu.

*

Patimile, în pustie, „lucrează mai slab [în noi n.n.], în schimb devin mai rafinate”, pentru că și miza demonilor e mai mare cu cei care știu să se lupte cu șiretlicurile lor.

*

„Cel care a fugit de sminteli [se referă aici la monahi, care s-au depărtat de viața socială n.n.], trebuie să se teamă de ele mai mult decât cel care petrece printre sminteli”, adică în mijlocul lumii.

*

Ne amintește ce spunea Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul al 27-lea, din Scara sa: „liniștea îi omoară pe cei care n-au ajuns încă la măsurile ei”.

Tăcerea și viața însingurată îi face să cadă în păcate mari pe cei care nu au ajuns la viața anahoretă pentru că au înaintat în vederea extatică, ci pentru că au dorit, cu tot dinadinsul, viața singuratică.

Anahoretismul real e apanajul celor care nu vor să fie scoși din vederile lor dumnezeiești.

*

Citează apoi pe Sfântul Isaac Sirul, cu Cuvântul al 58-lea: „lucrarea duhovnicească și sporirea duhovnicească depind [foarte] mult de tăria trupului”, adică de sănătatea noastră trupească și de rezistibilitatea noastră la durerile ascezei.

Tocmai de aceea, Părinții experimentați vorbesc despre exagerările ascezei într-un mod foarte energic și  care sunt frecvente la începători, pentru că știu, din propria lor experiență, că un om bolnav și căzut la pat nu mai poate fi un ascet.

*

„Și demonii au smerenia lor”, spune el. Adică nici ei nu încearcă să facă tot ce le trece prin minte…

*

„Lumea urăște smerenia lui Hristos”. Adică oamenii pătimași Îl urăsc pe Hristos, pentru că adevăratul Hristos e umilit și smerit cu inima și nu mândru și arogant.

*

„Ascultarea călugărilor din vechime”, remarca Sfântul Ignatie, „era un dar minunat al harului lui Dumnezeu”. Însă El poate da oricui darul ascultării, dacă se încrede în faptul, că Părintele lui duhovnicesc e omul lui Dumnezeu, care îl învață viața sfântă.

*

„Prin vorbe multe și zadarnice…ajungem urâți de Dumnezeu și de Îngerii Lui”. Pentru că ne facem goi de virtuți. Lipsiți de har. Plini de lucruri de duzină.

*

Cei care încep viața duhovnicească, sublinia Părintele nostru, are nevoie de umilire de sine. Și acesta e un mare sfat pentru cel care vrea să înțeleagă ce înseamnă suplețea vieții duhovnicești.

*

Ce trebuie să facă un Părinte contemporan nouă vizavi de ucenicii săi? Răspunsul său:  să nu pună peste ei „sarcini, pe care nu le-ar fi purtat el și nici nu este în stare să le poarte”.

Să nu îi povățuiască să facă lucruri pe care el însuși nu le cunoaște experimental. Sfat care îl ferește și pe Părinte de rușine și pe ucenici de căderi în păcate, din care Părintele nu e în stare să îi scoată, pentru că nu știe ce se petrece cu cineva în atare situații.

*

„Dumnezeu știe mai bine [decât tine] ce îți este de folos”. Tocmai de aceea, lucrurile care ni se par, atunci când se petrec cu noi, drept nefolositoare și rele, le revedem, mai apoi, ca foarte folositoare pentru noi.

*

„Dumnezeu, numai la rugăciunea acelui om, care nu ascultă de El, nu ia aminte”. Ascultarea de Dumnezeu duce și la ascultarea rugăciunii noastre de către El.

*

„Nevoințele și lipsurile [lucrurile de care ne privăm sau de la care ne abținem n.n.]…nu trebuie să depășească puterile [noastre n.n.] și [nici] să [ne] vatăme sănătatea”.

*

Sfântul Tihon de Voronej, ne spune Sfântul Ignatie, povățuia: „Coboară-te des cu mintea în Iad, ca să nu te cobori acolo cu trupul și cu sufletul pentru veșnicie”. Iar amintirea Iadului, a muncilor lui, nu o are decât cel care, în mod continuu, e conștient de viața lui.

*

Scârbirea de tine însuți = înțelegerea păcatelor personale și sila față de ele, silă care nu trebuie să se confunde cu flagelarea de sine.

*

Slava deșartă îl ajuta pe cineva ca să postească mai mult și nu râvna pentru curățirea de patimi.

***