Făcute pe diverse traduceri în limba română, în zilele de 3-4 ianuarie 1999.

***

Sfântul Ioan accentuează faptul, că păcatul trupesc începe la nivelul sufletului nostru, așa cum s-a întâmplat și prima dată, cu Protopărinții noștri.

*

„Beția nu este decât tâmpirea nefirească a sufletului” nostru, adică are consecințe, în primul rând, asupra sănătății sufletului nostru.

*

Cauza beției: „voința cea stricată a omului neînțelept”, adică aplecarea lui spre patima beției. Același lucru se poate spune despre orice patimă: cauza ei e vătămarea voinței noastre. Alegem prost/rău pentru că ne-am învățat cu păcatul.

*

Sfântul Ioan numește beția și „înnebunire de bunăvoie”.

*

Scriptura îl recunoaște drept rob,  pe cel „care este vândut păcatului”, adică pe cel care păcătuiește cu bună știință dar fiindcă e silit de patimi.

Dependența de care se vorbește astăzi (de alcool, de sex, de droguri, de cumpărături etc.)  e robia de ieri, despre care vorbea Dumnezeiescul Ioan și e o problemă reală, care necesită ajutorul Bisericii, al medicilor, al familiei dar, în primul rând, propria ta cooperare.

*

„Adam a murit [după ce a păcătuit n.n.] și cu trupul și cu sufletul, a murit și cu firea și cu păcatul”, adică de două ori. Și continuă: „moartea noastră…este îndoită [dublă: și a sufletului și a trupului n.n.], de aceea și învierea trebuie să fie îndoită”. Iar „noi, cei ce am murit [cu] o îndoită moarte, vom învia și [cu] o înviere îndoită”, adică iertarea păcatelor noastre acum și la învierea morților cu trupul nostru.

*

„Trupul a căzut pentru că a greșit; de aceea, dacă păcatul este începutul căderii [omului n.n.], atunci începutul sculării [mântuirii lui n.n.] este eliberarea de păcat”, adică iertarea păcatelor.

*

„Să aruncăm din suflet ceea ce se pare [a fi] indiferent, dar care naște păcatul”. Adică să eliminăm motivele de păcătuire, chiar dacă nu mai considerăm că ele ne pot corupe foarte ușor.

*

Pentru a lupta cu patima trebuie să îi rupi rădăcina, spune Sfântul Ioan, adică  să nu mai păcătuiești, pentru că păcatul e cel care dă hrană patimii, îi mărește puterea în ființa ta.

*

„Dacă diavolul n-a suferit să vadă pe un singur om în Rai (invidierea Protopărinților Adam și Eva de către Satana n.n.), apoi, spune-mi, cum va putea el suferi să vadă așa de mulți [oameni n.n.] mergând la ceruri?”. Asta pentru ca să își convingă auditoriul, că lupta demonilor cu noi e o realitate de care nu putem scăpa, pentru că demonii invidiază dorința noastră de a moșteni bucuria vieții veșnice, din care ei au căzut prin păcat.

*

De ce Dumnezeu îngăduie demonilor ca să ne ispitească? Răspunsul său: „ca tu să cunoști, în faptă, tăria puterii tale”, adică rezistibilitatea noastră în fața tentației păcatului. Adică să învățăm cât de slabi suntem. Și asta o vedem prin înfrângerile noastre rușinoase, prin căderile noastre în păcat, care se petrec în fiecare zi.

Însă, totodată, Sfântul Ioan completează spusa de mai înainte: „pentru ca tu să cunoști superioritatea harului și mărimea puterii duhovnicești [în lupta ta interioară cu demonii n.n.], pe care o ai primit la Botez, El îi îngăduie [Satanei n.n.] să iasă la luptă cu tine, dându-ți multe prilejuri [ca] să capeți cununi”, în lupta duhovnicească cu păcatul.

Aflăm, pe de o parte, propria noastră slăbiciune în lupta cu patimile dar, pe de altă parte, aflăm și cât de mult ne întărește Dumnezeu, prin harul Său, în tot ceea ce facem, dobândind astfel o conștiință vie a pericolelor dar și a bucuriilor vieții duhovnicești ortodoxe.

*

Ciclurile existenței duhovnicești: „după tinerețe vine bătrânețea…iar după bătrânețe vine tinerețea și o tinerețe care niciodată n-are sfârșit, dacă vom voi aceasta”, adică de ne vom mântui.

*

Harul Botezului „se mărește [în noi n.n.]…prin fapte bune, se face mai luminos și ne câștigă și nouă lumină” dumnezeiască.

*

Slăbănogul/paraliticul bolnav de 38 de ani, de care vorbește Evanghelia, avea o mare comoară în ființa sa și anume răbdarea, subliniază Sfântul Ioan, Părintele nostru și, alături de răbdare, „o neclătinată nădejde în Dumnezeu”. O nădejde fără îndoieli în mijlocul suferinței sale și o răbdare continuă a paraliziei sale…

*

Cercetarea lui Dumnezeu, spune autorul nostru, e o mare binefacere pentru suflet. Și cercetarea lui Dumnezeu sunt clipele când El ne umple de simțirea harului Său.

*

„Focul curăției”. Dragostea de Dumnezeu e cea care ne păstrează curați în fața Sa și a oamenilor. De aici focul dragostei e focul curăției.

*

„De ar fi cineva încă și unul Pavel, sau unul Petru, sau Iacob, sau Ioan, și i-ar lipsi ajutorul dumnezeiesc, ușor ar fi învins, s-ar împiedica [s-ar lăsa ispitit de păcat n.n.] și ar cădea” în rele. Pentru ca să sublinieze faptul că nimeni nu se sfințește fără ajutorul lui Dumnezeu, fără harul Său.

*

Relația dintre ispită și ajutorul lui Dumnezeu: „nu numai [că] nu [ne] lasă ca să fim ispitiți peste puterile noastre, dar…[El] ne ajută chiar [și] în ispită [când suntem împinși spre păcat de către demoni n.n.], ne sprijină și ne întărește [pentru ca să nu păcătuim n.n.], dacă noi facem  [ceea] ce se cuvine din partea noastră [adică să rezistăm ispitelor n.n.], și [dacă] nu ne lipsește  bunăvoința, nădejdea la Dânsul, supunerea și răbdarea”.

*

Prin actul înălțării Sale de-a dreapta Tatălui, „natura [firea umană n.n.], care fusese alungată din Rai de către Heruvimi, astăzi s-a ridicat [în persoana lui Hristos Dumnezeu n.n.] mai presus de Heruvimi”.

*

Starea firii umane la întruparea lui Hristos și starea ei după înălțarea Sa la ceruri, pentru ca să înțelegem ce a făcut Hristos pentru umanitatea noastră, prin aceea că și-a îndumnezeit propria Sa umanitate: „Nu se poate a cădea mai jos [firea umană n.n.] decât căzuse omenirea [până la întruparea lui Hristos n.n.] și nici mai sus a se ridica, decât a ridicat-o Hristos”, prin toată viața Sa pământească și, apoi, prin înălțarea Sa la ceruri.

*

Puterile cerești nu erau indiferente, înainte de întruparea Domnului, vizavi de traiectoria umanității căzute în păcat: „Deși Heruvimii alungaseră omenirea din Rai, totuși jeleau soarta ei”.

*

La Înălțarea Sa la cer, cei doi Îngeri au venit ca să îi întărească, în întristarea lor, pe Sfinții Apostoli.

*

Despre sufletul omenesc, Sfântul Ioan spune că e „suflare din suflarea lui Dumnezeu”. Asta nu înseamnă însă că sufletul nostru e o parte din Dumnezeu ci că e creația lui Dumnezeu.

*

Paralelă între crearea omului și învierea omului: „Acela [Dumnezeu n.n.], care te-a plăsmuit în sânul maicii tale, poate iarăși a te plăsmui din nou din sânul pământului”, la învierea cea de obște/universală.

*

Ploaia și harul dumnezeiesc: „Precum ierburile pământești, udate de rouă, încolțesc și înviază, așa și oasele credincioșilor vor învia prin roua cea duhovnicească [harul n.n.] a lui Dumnezeu”. O imagine magistrală!

*

Când simți că mori, ne povățuiește Sfântul Ioan, „în locul acestei jeliri [frivole, pe care o întâlnim adesea n.n.], să vină în inima ta tânguirea cea sfântă”, adică pocăința pentru toate relele pe care le-ai făcut.

Did you like this? Share it: