Prima și a doua parte…

***

Făcute în data de 18 ianuarie 1999.

*

Influența beției: „sufletul celui beat este învelit cu întuneric”, adică cu dorința de a păcătui.

*

Sfântul Ioan Gură de Aur nu era de acord cu faptul, că sărăcia ne face să fim nemilostivi, ci indiferența față de aproapele nostru e cauza nemilostivirii noastre.

*

Datoria predicării  pe care o are ierarhia bisericească: „Dumnezeu, Care ne-a încredințat cuvântul [propovăduirii n.n.], va cere de la noi socoteală [ne va judeca pentru asta n.n.] despre întrebuințarea lui”. Cum și ce am propovăduit? Ce am făcut din ceea ce am propovăduit altora?

*

Ce ne mântuie: „Faptele cele bune, ba încă și suferințele și necazurile [pe care le-am suportat cu credință și cu frică de Dumnezeu, acestea toate n.n.] ni se vor socoti spre iertarea păcatelor”.

*

Despre frica păcătoasă:  e „o frică, care vine din iad și se duce la iad”, adică aceea prin care ne rușinăm să ne rugăm Domnului pentru iertarea păcatelor noastre.

*

Dumnezeu și iertarea noastră: Dumnezeu „mai mult decât tine însuți dorește iertarea ta”. Adică Domnul dorește mai mult decât noi înșine propria noastră mântuire, bucurie veșnică.

*

Deznădejdea nădejdii: „cel ce vede, că nu are nădejde [din faptele sale n.n.] de a se îndrepta pe sine [de a avea o viață evlavioasă n.n.], tocmai acela are mai multă nădejde la harul cel dumnezeiesc”, pentru că își cere mântuirea de la Domnul, fără ca el să se creadă în stare de o viață curată.

*

Dezvinovățirea în fața lui Dumnezeu: „este cea mai mare rușine, a voi cineva să se dezvinovățească pe sine înaintea lui Dumnezeu. Cine face aceasta e un nelegiut, chiar dacă ar fi fost cândva cel mai mare sfânt”.

A te dezvinovăți = a-i explica lui Dumnezeu că ai păcătuit cu folos sau că trebuia să păcătuiești, când toată ființa ta îți spune că e o nebunie să cugeți sau să afirmi acest lucru.

*

Îndreptarea prin har: „acela se va îndrepta [se va umple de har n.n.], care se socotește pe sine cel mai nevrednic” dintre toate creaturile lui Dumnezeu.

*

Când credem că ne-am sfințit prin puterea noastră, ajungem să înțelegem că „harul lui Dumnezeu…face totul [tot binele în noi n.n.] și dă și rugăciunii puterea sa” duhovnicească.

*

Pocăință pentru toate: „totdeauna să ne aducem aminte de toate păcatele noastre”, atunci când ne rugăm Domnului să ne ierte.

*

Relația dintre pocăința noastră și milostivirea lui Dumnezeu: „pomenind pururea greșelile noastre, totdeauna ne aducem aminte de îndurarea Lui” cu noi, de fiecare dată când am păcătuit cu ceva.

*

Nebunia provocată de lipsa adevăratei axiologii, a adevăratei scări valorice: „Numai nebunul preferă bunurile pământești celor duhovnicești”. Adică cine preferă patima în locul virtuții e un nebun în relație cu adevărata rațiune, axiologie umană.

*

Sfântul Ioan l-a dat adesea drept exemplu al adevăratei iubiri pentru aproapele pe Sfântul Apostol Pavel, pentru că el a lucrat toată viața sa, de după convertire, numai pentru mântuirea oamenilor.

*

Cum arată dragostea Sfinților: „dragostea Sfinților este astfel formată, ca ea să dea ajutor și în lucrurile cele vremelnice”, în cele care țin de viața oamenilor și de profesia lor.

*

Despre Dumnezeiescul Apostol Pavel: „Numai un lucru socotea el mai prejos de vrednicia sa, adică a pregeta [a întârzia n.n.] întru ceea ce putea sluji spre binele altora”.

*

Diferența dintre râvna bună și râvna rea în domeniul credinței: „o râvnă fără băgare de seamă [fără atenție la detalii n.n.] și fără de blândețe [în relație cu Dumnezeu și cu oamenii n.n.] nu este râvnă, ci urgie”, o calamitate pentru tine și pentru cei din jurul tău.

*

Între tristețe și nădejde: „întristarea peste măsură duce sau la îndoială [la slăbirea credinței noastre în Dumnezeu n.n.] sau chiar la hulirea lui Dumnezeu”. Observăm acest lucru la moartea cuiva drag, la o mare pierdere sau când omul nu e smerit ci orgolios și are parte de mari dureri și neputințe.

*

Moartea ca somn prelungit: „moartea nu este altceva decât un somn lung” până la învierea morților.

*

Plânsul în hohote la înmormântare: „tânguirea pentru cei morți este nefolositoare”, pentru că atunci rugăciunea pentru cel adormit e ajutorul nostru pentru el și mângâierea noastră.

*

„Patimile cele fără de minte”: pentru că patimile nu au niciodată rațiune. Ele nu sunt un bine, ci o lipsă a binelui în persoana noastră.

*

Adevăratul sărac: „acela care poftește multe” și niciodată nu se îndestulează cu ceea ce are.

*

Sfântul Ioan nu măsura bogăția sau sărăcia în funcție de ceea ce avea sau nu avea un anume om, ci de raportarea sa la bunurile proprii. De aceea a spus: „bogăția și sărăcia trebuie a se judeca după plăcerile sufletului omului”. După gradul de atașare de ceea ce are.

*

Cel mai bogat om: „Cel ce nu poftește nimic din cele străine [care nu sunt ale lui n.n.], ci este îndestulat cu ceea ce  el însuși are, acela este cel mai bogat dintre toți” oamenii. Pentru că e împlinit cu ceea ce Dumnezeu i-a dat să aibă.

*

Între plăcere și durere: „plăcerea durează numai un timp scurt [în viața noastră n.n.], iar durerea rămâne împreună cu frica și tremurul, bănuiala și supărarea”. Durerea ca rezultat al păcatelor proprii.

*

„Plin de pătimașă neliniște” = plin de dorință desfrânată.

*

Lauda prietenilor: „când prietenii ne laudă, ei prin aceasta voiesc a mai spori râvna noastră”, pentru ca să ne nevoim pentru lucruri și mai folositoare pentru toți.

***

Did you like this? Share it: