Prima, a doua și a treia parte…

***

Comentariile au fost făcute în zilele de 31 ianuarie, 8, 10 și 14 februarie 1999.

*

„Fiecare om are trebuință de sfat”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că fiecare om are nevoie, pe fiecare zi, de și mai multă înțelepciune teologică, duhovnicească și practică în viața lui.

El accentuează aici sfătuirea duhovnicească din partea unor oameni plini de teologie și experiență duhovnicească.

*

Rușinea neștiinței: „Nu învățarea de la alții, ci neștiința este rușine”. E rușinos și pierzător de suflet ca să ai de la cine învăța cum să te mântui și să nu vrei să înveți, din cauza invidiei sau a lenei.

*

Păcatul e o rușine proprie: „atunci să ne rușinăm, când nu părăsim greșelile noastre”.

*

Din perspectiva istorică a Sfântului Ioan Gură de Aur, femeia căsătorită „trebuie să rămână în casă și să crească copiii săi”.

Statul postmodern acordă doar un an sau doi pentru nașterea și creșterea copilului de către mamă (eventual creșterea lui de către tată).

*

Nemilostivirea ca furt din ceea ce e propriu săracilor: „A nu da săracilor din averea ta este a prăda”, a-i fura pe cei săraci.

Pentru că aceasta e concepția creștină despre avere: cei bogați  trebuie să aibă grijă de cei săraci, pentru că averea e pentru comuniune și întrajutorare și nu pentru egoism.

*

Averea „nu este proprietatea noastră, ci a Domnului Dumnezeu”. Noi suntem doar administratorii averii lui Dumnezeu.

*

Caracterul integru și omenos al unui creștin ortodox se vede din aceea, că  îi primește la sine „cu multă bunăvoință, pe oamenii cei mici, nebăgați în seamă și neînsemnați”. Pentru că te vezi, în mod continuu, în locul lor. Te pui în locul celor năpăstuiți și singuri.

*

Condiția milosteniei: „dacă cel care caută ajutor este sărac, noi nu avem trebuință a mai cerceta altceva”. Nu trebuie să aducem și mai multă durere în sufletul celui care nu are, cu ispitirile noastre de tot felul.

*

Boala și păcatul: suferința „o sporești prin nerăbdarea ta și prin păcatul tău, și-ți faci chinul mai strașnic”.

*

Sfințenia și suferința: „pentru cei Drepți, răbdarea în suferință este o cunună strălucită”, o umplere de mult har.

*

Motivele păcătuirii: „nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci obrăznicia; nu primejdia, ci lipsa de frica lui Dumnezeu ne îndeamnă la hulirile cele fără de judecată [din momentele când ne e foarte greu n.n.], ca și la toate răutățile”, patimile.

Patima e o înrăutățire, o agravare a bolii personale. De aici: răutate.

*

Exemplul Sfinților în durerea noastră: „când tu pierzi un fiu sau o fiică, [atunci] aleargă la Iov cel răbdător, și te vei întoarce mângâiat”, întărit în durerea ta, în suferința ta imensă.

*

Pentru Sfântul Ioan, propovăduirea învățăturii celei dumnezeiești, a credinței ortodoxe, era adevărata doctorie, vindecare a sufletului omenesc.

*

„Lucrați cu toată râvna la îndreptarea voastră”, la mântuirea voastră.

*

„Certările Sale (ispitirile și durerile îngăduite de către Dumnezeu în viața noastră n.n.) se numără printre cele mai mari binefaceri” primite din partea lui Dumnezeu.

*

Dumnezeu lucrează, în mod divers, la mântuirea noastră: „Dumnezeu știe felurite mijloace și căi, spre a ne întoarce” la o viață evlavioasă.

*

Dumnezeu și consecințele păcatelor noastre: „El a izgonit din Rai [pe Eva n.n.], însă prin această izgonire ea  a fost adusă la cunoștința lui Dumnezeu și, prin urmare, a aflat mai mult decât a pierdut”. Protopărinții noștri au fost aduși la pocăință, adică la adevărata îndreptare a omului în fața lui Dumnezeu.

*

Despre același lucru: „Când acesta [omul n.n.] s-a arătat nevrednic, l-a izgonit de acolo [din Rai n.n.], pentru ca el, prin petrecerea afară și prin pedeapsă să se îndrepte și să se facă vrednic de a fi primit a doua oară în Rai, însă în Raiul cel ceresc”.

*

Harul lui Dumnezeu e puterea Sfinților: „puterea celor cucernici nu se reazimă [nu constă în n.n.] pe mărimea numărului lor ci tăria [le] vine chiar de la Duhul Sfânt”.

*

Dorința de a predica a Sfântului Ioan și luminarea și întărirea lui Dumnezeu: „ca un Părinte al vostru întru slujire, mai încerc a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele și cât darul lui Dumnezeu îmi va da”.

*

Scopurile lui Dumnezeu și împlinirea lor: „pentru scopurile Sale se folosește atât de cei ce cred cât și de cei necredincioși”, însă, bineînțeles, prin unii lucrând cu voia lor, prin alții fără voia deplină a acestora sau fără ca aceștia să își dea seama de ceea ce fac.

*

Din mărturia Sfântului Ioan, Sfânta Elisabeta l-a zămislit pe Sfântul Ioan Botezătorul în luna septembrie iar Domnul S-a zămislit pe Sine în Prea Curata Fecioară în luna lui martie.

*

Magii vin ca să vestească nașterea lui Mesia, pentru ca din „gura perșilor să afle ceea ce nu voise a cunoaște de la Proroci”. Pentru umilirea evreilor, care se considerau înțelepți.

*

Sfântul Ioan constata, la modul foarte dureros, decadența creștinilor din vremea lui: „noi însă suntem mai reci decât cenușa [când vine vorba de iubire de Dumnezeu și de aproapele n.n.], și mai ologi decât mortul”, când e să facem fapte bune.

*

Mângâierea lui Dumnezeu nu poate fi înlocuită de altceva: „dacă El nu ne mângâie, atunci orice ar face oamenii pentru acesta, este de prisos și zadarnic”.

*

Vrăjmașii evlaviei noastre: „și vrăjmași trebuie să-și facă cineva pentru Dumnezeu”. Și ni-i facem, adesea, fără ca să ni-i dorim și fără ca să dorim cuiva răul.

*

În slujba lui Dumnezeu: „Noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda și a dojeni, nu numai a rămâne acasă și a ieși, nu numai a vorbi și a tăcea, ci putem încă și a ne întrista și a ne bucura spre slava lui Dumnezeu”.

*

Sfântul Ioan afirmă, că cea mai bună pregătirea a noastră pentru slujirea bisericească este aceea de a ne împăca cu vrăjmașii.

*

Lupta cu păcatul se face „prin știință [teologică și duhovnicească n.n.] și prin fapta cea bună”.

*

Virtutea și harul: „Dreptatea vieții este [aceea] care strălucește peste tot [în orice faptă a noastră și oriunde am merge, pentru că e însăși viața noastră n.n.] și atrage harul Sfântului Duh” în persoana noastră. De fapt fundamentul dreptății noastre este harul lui Dumnezue, fără de care nu putem face nimic și nici să fim ceva.

*

Propovăduitorul dreptei credințe și audianții lui: „învățătorul trebuie să-și facă datoria sa [a predicării sale n.n.] cum se cuvine, chiar dacă nimeni nu l-ar asculta”.

*

Toți suntem slabi: „Și Sfinții și cei cucernici sunt oameni neputincioși”, care repede cădem în păcate și în neputințe de tot felul.

*

Sfințenia și ispita mândriei: „Încă și cei mai mari Sfinți și tocmai [și mai ales n.n.] cei vrednici trebuie să fie cu mai multă băgare de seamă [atenție n.n.] ca să nu se mândrească, căci nimic nu duce mai ușor la mândrie, decât conștiința de a fi făcut mult bine”.

*

Sfinții și îngăduința lui Dumnezeu: „Dumnezeu îngăduie ca ei să fie biciuiți sau să cadă în boli și alte suferințe trupești, pentru ca mulțimea necazurilor și a ispitelor să-i convingă pe contemporani, că ei, de la ei, nu fac nimica și pentru toate trebuie să-i mulțumească lui Dumnezeu”.

*

Sfântul Apostol Pavel „alerga spre întâmpinarea defăimării, ce i se aducea pentru propovăduirea Evangheliei, cu mai multă râvnă decât alergăm noi pentru cinste, dorea moartea mai mult decât noi viața, iubea sărăcia mai mult decât noi bogăția, ostenelile mai mult decât alții odihna, necazul mai mult decât alții bucuria și pentru vrăjmașii săi se ruga mai des decât îi blestemăm noi pe ai noștri”.

***

Did you like this? Share it: