Femeie…la uscat
La primul contact cu creația de față a germanului Uli Staiger, am privit conținutul vizual sub aspect moral: „…le schimbă ca pe o rufă murdară”… Desigur, o portretizare a femeii ca trofeu aruncat. Cucerit și apoi aruncat de către bărbat, un lucru deloc acceptabil din punctul meu de vedere și cred că sunt în asentimentul multor femei.
Femeia poate fi aruncată…doar dacă nu ai înțeles-o…
Însă, fiind mai atent la textul vizual, am desccoperit noi nuanțe. Pentru că poți privi imaginea nu doar din punctul de vedere al bărbatului, ci și al femeii. Cu timpul, însăși femeia consimte că pierde din atuurile de tinerețe (frumusețe, sexualitate debordantă, atractivitate, eleganță intempestivă, frivolitate etc.), dar, totodată, capătă înțelepciune, mister, finețe, conștiința profundă a propriilor gesturi.
Și, pentru maturitate, nu mai e de ajuns doar dezbrăcatul…ci ceea ce ai de dăruit, cine ești…pentru ca un bărbat să mai vrea să rămână cu tine.
Trecutul e o sumedenie de rufe murdare, spălate și puse la uscat.
Noi ne schimbăm enorm de la un an la altul…
E bine să știi să te lași în urmă…fără ca să te uiți.
Iarba e verde pentru că e mereu alta de la an la an. Și cerul e altul de la clipă la clipă. Nu are dreptul și femeia să fie descoperită, redescoperită mereu, clipă de clipă, precum apa, iarba, liniștea, dacă e mereu alta?!…
Însă nu numai aici, ci în mai toate creațiile sale, Uli Staiger nu a vrut doar să inventeze teme suprarealiste, ci să reproblematizeze viața, timpul, spațiul, moartea, omul din perspectiva postmodernității.
Avem nevoie să protejăm mediul înconjurător și, odată cu el, și viața noastră.
Nu avem nevoie numai de supermarketuri pline ci și de Dumnezeu, de aer, de natură, de regăsirea de sine.
Spațiul și timpul nu sunt realități întâmplătoare ale existenței noastre.
Imaginea și contextualizarea unei realități nu e totul, ci trebuie să privim dincolo de ceea ce se vede.
Acestea și multe altele se pot descoperi în creația sa, o creație care mustește de idei și de atitudini educative.