Ce-am început să uit

Poți să începi să uiți cuvinte. Cuvinte elementare, cuvinte simple. Și nu mă refer la o uitare comună, obișnuită.

Oboseala multă, mentală, multul efort intelectual și reflexiv, duce la…multă uitare. Pentru că ceea ce ai asimilat ca informație se digeră interior, se transformă în…tine însuți.

Așa cum nu mai știi ce ai mâncat toată viața, dar ea te-a făcut să crești și ți-a susținut existența, la fel adevărata cultură, teologie, filosofie se transformă în ființa ta lăuntrică, în omul spiritual care ai devenit și care te pregătești pentru o lume spirituală.

Dacă reții numai o sumă de idei și informații, pe care le reproduci des și ușor, fără să apelezi decât la memorie și nu la truda gândirii, nu ești decât un canal de informație, pe care se scurg datele spre alții, fără a reține nimic. Și ești mai aproape de materialitate decât de spiritualitate, pentru că folosești mintea mecanic, instrumental, iar nu spiritual.

O folosești pentru o diplomă, pentru o bursă, pentru o viață mai relaxată și mai ușoară. Dar asta nu are nimic de-a face cu viața spirituală.

Lumina cunoștinței nu vine din…cunoștințe, din acumulări de date, din știința reproductivă, care învață pe de rost…ce e viața, ce e cultura, cine e Dumnezeu, ce este omul, etc.

Poți să începi să uiți cuvinte, cuvintele limbii tale, uzuale, esențiale, fundamentale…pentru că tu nu ești limba pe care o vorbești. S-ar putea să vă pară că țin un discurs împotriva propriului obiect al muncii, ceea ce e un paradox. Dar nu fac aceasta, în pofida aparențelor.

Nu, noi nu suntem limba pe care o vorbim.

Corneliu Coposu a uitat cum trebuie să-și miște maxilarul ca să vorbească, în opt ani de stat la izolare. Cei plecați în străinătate uită treptat cuvintele limbii natale (la douce langue natale, vorba lui Baudelaire). Poți să uiți cum să mergi, dacă stai mult timp paralizat sau imobilizat.

Poți să uiți orice, pentru că ființa umană nu e nimic din ceea ce face, e mai presus. E mai presus și de vocabularul ei, și de expresia pe care o folosește pentru a se face înțeleasă.

Limba nu explică viața și viața nu se înțelege după lexic și gramatică. Flexionările nu explică și nu exprimă relațiile existențiale, deși există, indubitabil, o imprimare a realității și a viziunii umane despre univers în flexiunea cuvintelor.

Când începi să uiți ce-ai citit, în idei detaliate, pentru că ai trecut prin multe cărți și experiențe, începi să te aprofundezi. Când începi să uiți și cuvintele și mintea începe să se subțieze de durere și de greutate, atunci scoți cuvintele din tine și nu dintr-un vocabular învățat la școală.

Școala e bună, e o treaptă, fără ea nu ajungi nicăieri. Dar cine rămâne pentru toată viața la ce a învățat la școală și, eventual, la facultate, acela rămâne acolo cu evoluția sa spirituală. Ajunge la 30, la 40, la 70, la 90 de ani fără să mai depășească nivelul de școală sau, cel mult, de facultate, unde a lăsat…studiul, căutarea, cercetarea, întrebările.

De fapt, cine le părăsește, nu le-a resimțit niciodată ca pe o adevărată nevoie interioară vitală. Nu le-a avut niciodată…

Când începi să-ți uiți cuvintele, începi să te uiți pe tine ca istorie, ca biografie răsfirată în date, pentru că începe să-ți fie dor de ființa unitară și vrei să te aduni din atomii biografici într-o singură viață reală și indivizibilă.

Comentarii la corespondența Sfântului Teofan Zăvorâtul (1)

***

Au fost făcute în zilele de 15-16 februarie 1999, după traducerea în limba română: Viața duhovnicească și cum o putem dobândi.

*

*

Una dintre fotografiile Sfântului Teofan: plete, barbă, privire blândă și pătrunzătoare în același timp, tăioasă, un medalion, la gât, cu marama Sfintei Veronica, frunte luminată, cărare pe mijloc, barbă împărțită în două, nas drept, obraji supți, cearcăne adânci.

*

Unul dintre atributele fundamentale ale corespondenței: „Sinceritatea este prima cerință în corespondență, altfel nici nu mai are rost să fie începută”. Mai ales în cazul corespondenței duhovnicești, ca a sa, referitoare la diversele bucurii și probleme ale vieții duhovnicești.

Însă, pe lângă sinceritate, trebuie să ai și un susținut efort de înduhovnicre și de cunoaștere de sine, pentru ca să fii într-un anume ritm cu cel cu care corespondezi pe teme atât de importante pentru mântuirea ta.

Nu e de ajuns doar sinceritatea în confesiune ci și punctualitatea, discernământul, bunul simț, discreția…

*

Atunci când începi să îți vezi adâncul patimilor, demonii „vor începe să țipe, ca niște fiare sălbatice. Nu este acesta răgetul leului aceluia [al Satanei n.n.], care rage pretutindeni, căutând pe cine să înghită?”. Pe cine să mintă, să înșele…

*

Ca să nu ai lupte dure: „păstrați-vă inima departe de pasiuni și de simpatii” profunde pentru oameni, care duc și la mari revărsări sentimentale, dezordonate, în anume momente.

Pasiunea e altceva decât dragostea.

Dragostea înțelege de ce, cineva, e denigrat, înjosit, marginalizat.

Pasiunea sare la ceartă, la luptă, pentru că cere supremația celui iubit. Iubirea știe să suporte și insultele aduse celui iubit.

Tocmai de aceea Sfântul Teofan ne invită la iubire și înțelegere profunde și nu la pasiuni unilaterale pentru persoane, idei, lucruri.

*

Dinamismul sufletului și al vieții interioare: „sufletul este veșnic mișcător și nu poate să stea locului”. Caută noi lucruri, noi oameni, noi stări…Dorește să afle, să știe, să iubească, să experieze.

*

Canalele memoriei personale: „În suflet nu poate intra nimic altfel decât pe calea imaginației sau a memoriei”.

*

Figurativitatea minții umane: „partea gânditoare a sufletului este, în întregime, figurativă”. Are multiple reprezentări interioare.

*

Diferență fundamentală: „imaginația și memoria nu gândesc”.

Imaginația produce reprezentări a diverse lucruri, obiecte, persoane sau combină diverse imagini, pe când memoria stochează atât vederile realității, lucrurile imaginate, cât și pe cele gândite.

Gândirea extrage înțelegeri din toate datele experimentale, adică dobândite prin experiență proprie.

*

„O dulce tihnă”, pace interioară, bucurie duhovnicească.

*

„Senzualitatea grosolană” = cea stârnită de o bogată imaginație păcătoasă.

*

Cum se manifestă conștiința noastră: „răsplătește împlinirea [interioară, duhovnicească n.n.] cu alinare [cu simțirea harului lui Dumnezeu în ființa noastră, că aceasta e, de fapt, alinarea duhovnicească n.n.] iar neîmplinirea [interioară] cu remușcări”, cu procese de conștiință sau mustrări ale cugetului.

*

Rolul capital al conștiinței noastre: „în conștiință sunt trasate normele unei vieți sfinte, bune și drepte”.

Și această trasare a normelor/a regulilor de gândire și de comportament nu trebuie gândită static, ci dinamic, în sensul că mereu ni se sugerează, de către Dumnezeu, în conștiința noastră, spre ce să ne îndreptăm, ce să facem, ce e bine și ce e rău din ce am făcut, din ce facem, din ce ne pregătim să facem.

*

Pentru că s-a referit, anterior, la cele trei nivele de înțelegere pe care poate să le aibă omul: 1. trupesc,  2. sufletesc, 3. duhovnicesc, Sfântul Teofan spune: „întotdeauna [omul] are posibilitatea să treacă [când discută sau creează ceva n.n.] de pe un nivel pe altul [al înțelegerii și al experienței sale n.n.], slăbind un aspect al vieții sale și întârindu-l pe altul”, adică evidențiind, după caz, după nevoie, planul de experiență de care are nevoie.

Exemplu practic: când vrei să scrii un text, trebuie să ții minte cum se scriu literele, reguli de gramatică, de punere în pagină (planul trupesc-sufletesc al experienței) dar, în același timp, trebuie să îți formulezi și ceea ce vrei să scrii, fiind atent la ce și cât simți să scrii într-un capitol sau altul (planul sufletesc-duhovnicesc).

*

Sfântul Teofan evidențiază două exponente principale ale spiritului uman: conștiința de sine și libertatea interioară. Noi știm cine suntem și vrem să ne manifestăm și să fim primiți de către alții, în sufletele lor, după cum ne place să ne manifestăm cel mai profund.

*

Și, împotriva concepției romano-catolice, unde viața duhovnicească este considerată un etaj adăugat și nu unul propriu ființei umane, Sfântul Teofan spune: „fiecare dintre nivelurile sau manifestările arătate [mai sus] ale vieții noastre [interioare: nivelul trupesc, sufletesc și cel duhovnicesc n.n.] sunt naturale în noi”, sunt proprii nouă.

Tocmai de aceea, pentru un ortodox, viața duhovnicească nu e ceva anormal în om sau o existență privilegiată, ci toți ortodocșii sunt chemați la a fi oameni duhovnicești, pentru a trăi viața în har ca pe normalitatea vieții lor, pentru că omul a fost creat plin de har și nu fără relație vie, continuă cu Dumnezeu.

*

Nu poți imita fericirea altora: „fericit e acela care se simte fericit”, care trăiește viața ca o bucurie, împreună cu Dumnezeu și cu oamenii.

*

Fericirea reală însă e numai duhovnicească: „atâta timp cât nu trăiești după duh [adică o viață duhovnicească, în harul lui Dumnezeu n.n.], să nu aștepți fericirea”, împlinirea umană la cote înalte, care e un dar al lui Dumnezeu pentru cei care se umplu de dreaptă cugetare și de nevoință smerită.

*

Cum ne văd Îngerii: ca pe niște pete de lumină sau de întuneric. Depinde care e viața noastră.

*

Suntem văzuți de mulți ochi sfinți: „Când credem că nu ne vede nimeni, suntem, de fapt, văzuți de o mulțime nenumărată de ochi”. Adică de Dumnezeu, de Sfinții Îngeri și de toți Sfinții lui Dumnezeu, care cer de la noi o viață dumnezeiască.

*

Dracii și sufletul nostru: ei „nu pot privi un suflet luminos, fiindu-le frică de lumină precum liliecilor, ci încep să-l privească doar atunci când ajunge să se întunece”. Când începe să semene cu orbirea și împătimirea lor.

*

Când telegraful ajunge o paradigmă a vitezei rugăciunii: „Telegraful și rugăciunea funcționează identic. Noi și Sfinții suntem ca două aparate de aceeași natură…Inima este aparatul nostru de telegraf pentru ceruri”.

La noi, paradigma e telefonul mobil, satelitul, mesajele infrasunet…

*

„Își încălzeau în ei duhul rugăciunii”, adică râvna/dorința de a se ruga.

***

Tălmăcirea și răstălmăcirea

Traduc cărți pentru că transcriu înțelegeri. Nu le scriu, pur și simplu, ci le transcriu, le trec prin mine,  pun amprenta mea asupra lor. Și chiar dacă aș vrea să fac altcumva, nu aș putea-o face, pentru că traducerea e o lămurire de sine în primul rând, care mă face capabil pentru a trans-muta acele înțelegeri.

Le trec din mine, cu osteneală multă, peste cuvine, pentru a le așeza în cuvinte.

Traducerea e o reîntrupare a înțelesurilor în cuvinte.

Ș, în același timp, aduc aerul limbii din care traduc în limba mea, pe măsură ce aduc înțelesurile cărții, pline de aerul limbii din care se traduce, în casa inimii mele.

Traduc pentru că înțeleg folosul celor pe care le traduc, atât pentru mine, cât și pentru alții. Îl fac evident acest folos pentru cât mai mulți.

Traduc pentru că înțeleg, deci.

Răstălmăcirea însă nu lasă textul ca să ajungă la altii, ca printr-un geam, adică trecând din ființa mea în ființa lor. Răstălmăcirea cenzurează puritatea textului și asta în mod voit, adică fără iertare.

Traducerile care ne dau o altă Scriptură și alți Sfinți, în mod voit, adică ideologic, taie accesul nostru la realitatea surselor.

Eu sunt pentru traducerea unui text sfânt din orice și în orice limbă a pământului.

Problema e următoarea: nu limba ebraică, greacă sau slavonă fac textul Scripturii să fie sfânt și profund, ci adevărurile mântuitoare ale Scripturii sunt sfinte și profunde în orice limbă.

Problema mea e să traduc înțelesuri, adică să am experiența celor pe care le traduc pentru ca să înțeleg cum să le transcriu. Textele îmi stau înainte, ele sunt mari și sfinte, numai că ele îmi vorbesc pe măsura mea și nu pe măsura lor.

Și chiar dacă ar fi vorba despre poezie, roman, teatru și nu despre Scriptură sau Sfinți, traduc, în definitiv, pe măsura experienței mele și prin prisma modului cum văd eu lumea, lucrurile, semnificațiile cuvintelor.

În cele din urmă traducerea nu stă în greutatea semantică a translării cuvintelor (e ușor de lămurit, cu instrumentele lingvistice de astăzi, în cea mai mare parte) ci în greutatea și în unicitatea experienței.

Inefabilul scrierii e greutatea traducerii.

Pe mine, ca traducător, nu mă interesează traducerile la hectar, traducerile fără ca să le înțeleg, fără ca să le pătrund, fără care să mă pătrundă și să mă schimbe. Eu vorbesc despre traduceri ca despre pași, mai mulți și mai profunzi, spre mine însumi.

De aceea când văd că am fost mințit sistematic printr-o traducere sau printr-o lucrare de cercetare, deși autorul credea altceva și a făcut-o din motive care nu țin de carte ci de arealul în care se scaldă, asta mă ultragiază enorm.

Mă enervează tupeul răstălmăcirii, reaua voință a dezinformării.

Și cartea se transformă dintr-un posibil eveniment inițiatic într-o stare de scârbă.

Răstălmăcirea trebuie penalizată, în primul rând în străfundul tău…Pentru că ea nu e doxologică, nu îi mulțumește lui Dumnezeu și nu se bucură împreună cu oamenii, ci dorește să îi arunce în conul de umbră al minciunii ordinare.

În definitiv, ea e o expresie a micimii de caracter…și nu se ridică la noblețea și actul responsabil al tălmăcirii, al canalizării conținutului cărții spre noi ochi și inimi avide de el.

Cum ajungi…fată bătrână?

Fotografia de mai jos vrea să pună semnul de egalitate între cititul cărților, în exces…și nemăritatul. Cu alte cuvinte, a ajuns fată bătrână pentru că a citit mult…și nu a avut timp de întâlniri cu bărbați.

Ce fel de bărbați însă nu a găsit?!…

Însă cititul mult te face, dimpotrivă, și mai aptă pentru întâlnirile cu bărbați, e adevărat, nu  cu orice fel de bărbați, ci tot după gustul tău: erudiți, așezați, profunzi…

Însă cum ajungi fată bătrână?!

Și de ce femeia nemăritată ar fi  mai puțin femeie decât cea măritată?

E căsătoria o întrecere sau o vocație?

Pentru mine ea este o vocație, atât pentru bărbați cât și pentru femei.

Iar pentru această vocație, ca și pentru vocația monahală (ambele la fel de grele), trebuie să simți chemare de la Dumnezeu, să ai har pentru ea.

Și ca să simți/ să fii sigur/ să te încredințezi asupra partenerului de viață, unele tinere așteaptă mai mult decât altele. Unele pot aștepta până la maturitate acest semn, această iluminare interioară: acesta e bărbatul meu.

Din acest motiv nu mi se pare fata bătrână o calamitate socială și nicio neîmplinită, pentru că fiecare vârstă are împlinirile și neîmplinirile ei.

Maximalizarea femeii măritate însă e la fel de păguboasă și nerealistă ca și minimalizarea femeii în căutare de partener.

Dacă o femeie căsătorită crede că o căsătorie înseamnă doar soț, copii, serviciu și casă vrea prea puțin și nu se ridică la cerințele valorice ale femeii creștine, care e un om al sfințeniei și unul valoric în același timp, adică care creează valori durabile.

Și femeia creștină, cu studii, e o femeie care caută sfințenia și împlinirea în studiu și creație în primul rând, apoi toate se adaugă la acestea.

Dar, cum paradigma actuală de femeie, nu e femeia care îl caută pe Dumnezeu și care vrea ca să se împlinească în profesia ei și prin familia ei, tocmai de aceea femeia nemărtitată e atât de inutilă…sau utilă numai ca femeie cu moravuri ușoare.

Unele motivează că nu și-au găsit bărbatul viselor. Altele au avut mai mulți și sunt atât de dezamăgite…încât nu știu care e cel unulsingurul…La unele părinții, la altele vreun handicap, la altele alte motive…au fost cele care au dus la nemăritarea lor.

Însă măritatul de aceea e vocație: pentru că nu înseamnă numai să vrei bărbat, ci să fii și în stare să trăiești lângă unul.

Imaginea de deasupra ne minte: cărțile citite nu sunt un handicap! Cartea bună, profundă, sfântă e o luminare interioară, o îmbrățișare, o soluție pentru viața noastră.

Iar căsătoria are un ceas al ei, unul propriu, la fiecare fiind cu totul altfel, pentru că nicio căsătorie nu e trasă la xerox…ci e unică.

Nici femeile de sub sintagma răutăcioasă „fete bătrâne” nu sunt toate la fel, ci fiecare sunt un unicat, care așteaptă bărbați, la rândul lor, unici.

Când vrei să uniformizezi viețile oamenilor și să îi faci pe toți la fel dorești o societate utopică. Când vrei, de asemenea, o societate cu unicate fără legături între ele ești tot în domeniul fanteziei.

Societatea umană e formată din unicate care personalizează o ființă comună și o lume comună. Personalizarea ființei noastre și a lumii în care trăim ține de intenție și nu de conținut. Intențiile ne unesc sau ne separă în discuția noastră despre conținutul vieții umane.

Fondul problemei e mereu același, numai noi suntem cei care optăm să vorbim mai din afara sau mai din lăuntrul vieții și al propriei noastre persoane.

Dacă aș fi fată bătrână nu m-aș impacienta.

Aș aștepta o mai mare împlinire prin aceea că m-aș împlini continuu în viața pe care o am.

A sta cu sufletul pe două maluri nu e o soluție. Soluția vine când ai înțeles care îți este malul, care îți este traseul. Însă această soluție este o iluminare…

Scriere pe firmament

Firmament înseamnă boltă cerească, cer, din lat. firmamentum.

Însă ce legătură poate să aibă cu firmamentul sau cu firma unui magazin – sau există vreo legătură?

Firma reprezintă numele producătorului (La Tănase și fiii), al magazinului sau al lanțului de magazine, scrisă cu litere luminoase, mari, reflectoare, sclipitoare, ca să te atragă, să te cheme, să te invite să poposești în incinta sa.

Firma semnifică fruntea magazinului, înscrisul principal, care îi prezintă succint, chintesențiat, departamentul din care face parte, cu ce se ocupă, ce vinde.

Mai nou, și oamenii au firmă, pentru că i-ai stricat firma înseamnă i-ai distrus reputația. Căci firma e ceea ce te reprezintă.

Oamenii folosesc alfabetul pentru a-și crea firme, cât mai luminoase.

În italiană, firmare înseamnă a semna, a te semna.

Firmanul turcesc însemna confirmarea în demnitatea de domn.

Însă și Dumnezeu are firmă, o semnătură, o reputație de Autor pe care o afirmă.

Firmamentul universului este cerul pe care Dumnezeu a pus litere luminoase, litere de lumină pentru conștiința omenească: slove de stele, zice Antim Ivireanul, sau litere de foc, după Grigore Alexandrescu și literatura romantică (de la Heliade la Macedonski).

Frumusețea cerului, diurn sau nocturn, Îl reprezintă în fața ochilor și a conștiinței noastre, e semnătura Lui pentru ochii adânci care știu să citească.

De aceea, trei magi au citit în stele și au mers după o stea…

Doar că Dumnezeu nu ne vinde nimic, ci ne , ne dăruiește tot universul, cu firmament cu tot.

Preocupați tot mai mult și mai des cu firmele, mulți dintre noi uită să mai citească și ce scrie pe firmament.

Imnul Acatist

Acatistul (akathistos, imn cântat fără a sta jos) sau Imnul Acatist (Akathistos Hymnos) este o slujbă liturgică ortodoxă, formată din 12 (inițial) sau 13 condace și 12 icosuri, cu stihurile aferente, prin care se rememorează istorico-dogmatic evenimente sfinte și se cere intervenția lui Dumnezeu și a Sfinților în viața credincioșilor.

E un condac/imn care nu urmează regulile prozodiei clasice, ci pe cele ale metricii silabice și tonice, în tradiție bizantină.

Numele de Imn Acatist este relativ târziu, fiind menționat prima oară în Tipiconul Bisericii constantinopolitane, tipărit în 1838.

Conform Sinaxarului, apare în cultul ortodox în anul 626 d. Hr., la Constantinopol, introdus de Patriarhul Serghie I, drept mulțumire pentru ajutorul primit de împăratul romeu/bizantin Heraclie de la Maica Domnului, prin care a respins invazia, conjugată, a perșilor și avarilor/slavilor/sciților.

A fost instituită o sărbătoare proprie a Imnului Acatist al Maicii Domnului, pe 7 august, care a fost apoi mutată în sâmbăta din săptămâna a cincea a Postului Mare, la vecernie, pentru care se mai numește și sâmbăta acatistului.

Se pare însă că data acestei sărbători a variat în timp, pentru că un manuscris grec de la începutul secolului al XIV-lea, păstrat la Paris, vorbește de comemorarea la duminica Paștelui a Acatistului.

Primul Imn Acatist (al Buneivestiri), alcătuit din 12 strofe istorice și alte 12 dogmatice, îi este așadar dedicat Maicii lui Dumnezeu, pentru ca, ulterior, numărul acatistelor să crească neîncetat, închinate unui Sfânt (Acatistul Sfântului Nicolae, al Sfintei Paraschiva, etc), Sfintei Cruci, Sfintei Treimi sau unei persoane a Sfintei Treimi, unui eveniment din iconomia mântuirii, ori având un alt subiect demn de un acatist.

Problema paternității este controversată. Începând cu secolul al XIII-lea, tradiția Sinaxarelor îl susține drept autor pe Serghie I și savanții moderni sunt, în parte, dispuși să o accepte, pentru că Acatistul face aluzii la religiile barbarilor care asediau Constantinopolul: perși, avari, huni, gepizi și slavi.

Un alt manuscris grecesc, tot din secolul XIII, îl indică însă pe „divinul Romanos” și destui exegeți au socotit că, dată fiind arhitectura compozițională a imnului, numele Sfântului Roman Melodul nu poate fi ignorat.

Cronograful lui Gherghios Amartolos (sec. IX) menționează o altă salvare miraculoasă a Constantinopolului de către Maica Domnului, la 677, în fața invaziei arabe, de data aceasta, ocazie cu care, din nou, s-a celebrat liturgic Acatistul, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să creadă că a fost scris atunci.

Minunea izbăvirii capitalei imperiale și ținerea slujbei Acatistului s-a repetat și în vremea împăratului Leon Isaurul și a patriarhului Ghermanos I, ceea ce l-a făcut, în secolul XVIII, pe eruditul patriarh Dosithei al Ierusalimului, să susțină că Imnul Acatist a fost compus cu această ocazie, cunoscând probabil și că unele manuscrise care conțin traduceri latine, îl indică drept autor pe Gherman I (episcopul Hristofor al Veneției traduce imnul în latină, pe la anul 800, sub titlul: „Hymnus sancte Dei Genitricis Marie Victoriferus atque salutatorius a sancto Germano Patriarcha Constantinopolitano, rytmice compositus, per singulas alphabeti litteras inchoans singulos versus”).

S-au făcut apropieri și de stilul Sfântului Efrem Sirul, iar între autori au fost propuse și numele Sfinților Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Fotie cel Mare sau al poetei-monahii Cassia.

Alți exegeți devansează conceperea Acatistului spre secolul al V-lea, în atmosfera sinoadelor ecumenice III și IV, sub influența omiletic-literară a Sfântului Chiril al Alexandriei, propunându-se chiar un comanditar, împărăteasa Pulheria, și ca autor episcopul Vasile al Seleuciei (Ermanno M. Toniolo).

Oreste Tafrali înainta mai demult o soluție de bun simț, presupunând o redactare timpurie și apoi remanieri și intercalări ori de câte ori Constantinopolul a fost salvat în mod minunat și Acatistul s-a cântat din nou în context liturgic.

Tot el remarca pertinent că e inoportun studiul literar care ignoră tradiția și că apropierile de stilul și de formulele literar-teologice ale unui mare imnograf nu dovedesc nimic, pentru că stilul se poate și imita (cu intenții onorabile), iar dependența dogmatică era firească.

Imnul Acatist poate fi găsit în interiorul sau anexat unor cărți de slujbă, precum Triodul, Mineiul, Evhologhionul, Ceasoslovul, Psaltirea, Acatistierul, ori în colecții liturgice și psaltice.

Din greacă, a fost tradus mai întâi în latină și apoi în arabă, slavonă, română, etc. Cea mai veche tipăritură a Acatistului este în ediția lui A. Manuzio, Poetae christiani veteres, II, Veneția, 1501-1503.

În planul literaturii universale, este considerat o „capodoperă neîntrecută a imnografiei bizantine, model literar și teologic pentru multe alte compoziții liturgice răsăritene și apusene” (Ermanno M. Toniolo), căreia i s-au acordat studii importante în ultimul secol.

Ca operă literară, Acatistul Născătoarei de Dumnezeu este o „carte de poezie” (Dan Horia Mazilu), încadrată în genul imnografic, cu o apreciabilă tradiție în literatura bizantină, de la Chiril al Alexandriei până la Roman Melodul și după, cu mulți autori faimoși (Iosif imnograful, Mitrofan mitropolitul Smirnei, Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma), consacrați nu doar în spațiul ecleziastic, ci și în cel literar medieval – Miron Costin pomenește câteva nume de imnografi, celebre în medievul românesc, ca modele de stihuitori, în prefața poemului său, Viiața lumii, alături de clasicii Homer și Vergiliu.

În manuscrisele sau în tipăriturile românești, Acatistul nu se găsește aproape niciodată singur, ci împreună cu Paraclisul Maicii Domnului (o altă operă imnologic-liturgică), canoane și alte slujbe sau texte corelate în virtutea temei sau a funcției liturgice.

Cele mai vechi traduceri românești, conținând Imnul Acatist, nedatate cu exactitate, dar atribuite epocii lui Vasile Lupu, sunt cele cunoscute ca manuscrisele de la Icusești și Bisericani (în niciunul nu există textul integral în slavonă, ci numai indicațiile liturgice), în Moldova, dar circulația prescrierilor s-a extins și în celelalte teritorii românești.

Cel care tipărește, în românește, pentru prima dată, Imnul Acatist, cu titlul Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (la Uniev, în 1673, odată cu Psaltirea în versuri, imprimat cu aceleași caractere și pe aceeași hârtie, multe exemplare fiind legate la un loc cu Psaltirea), este mitropolitul Dosoftei al Moldovei, care îl și traduce, iar rezultatul e superior transpunerilor manuscrise și „se încadrează în seria primelor încercări literare originale” (Mariana Costinescu).

El secondează cu fidelitate originalul grecesc, deși ierarhul-poet urmărea concomitent modele slavone și tălmăciri anterioare românești, după cum au demonstrat colaționarea și analiza textelor.

Cercetătorii, Mariana Costinescu și apoi Dan Horia Mazilu, au semnalat poeticitatea acestei alcătuiri (alături de cea a Paraclisului), fapt care l-a determinat pe cel din urmă să înainteze chiar ipoteza unor exerciții de poezie întreprinse de Dosoftei, metrificând (secvențial) Acatistul și Paraclisul, cel mai probabil înaintea șlefuirii Psaltirei, și prin care acesta „îşi făcea, desigur, mâna”.

O astfel de ipoteză însă ne orientează și spre o altă sursă de inspirație a poetului Dosoftei, în ce privește versificarea Psaltirei, spre izvoarele bizantine ale imnului, mai mult decât spre analogul poetic reușit (e drept, anterior) de Kochanowski.

De altfel, Dosoftei operează, în Psaltire, „amplificări ale textului biblic, care nu se găsesc în Kochanowski” (N. Cartojan), iar simțul său artistic și poetic este nativ și complex, din moment ce întotdeauna „este interesat nu numai de exactitatea traducerilor, ci și de expresivitatea lor” și, chiar atunci când are de-a face cu proză extinsă, „năzuiește mereu să dea formă poetică materiei narative” (Mihai Moraru).

Mitropolitul a încercat în Acatist să urmărească poeticitatea originalului literar bizantin, după cum se poate lesne remarca și din lectura fragmentelor alăturate (Oikos A’, Icosul I), deși la Dosoftei textul are aspect continuu, prozaic, iar cezurile le-am identificat după original:

Înger de nainte de Dvoreț, | din cer trimis fu,

să spue Născătoarii de Dumnedzău bucuriia.

și cu fără de trup glas | întrupându-Te vădzând,

Doamne,

să înspeima și sta strigând cătră însa ca acestea:


Bucură-te, din carea bucuriiea va străluci!

Bucură-te, prin carea blăstămul să va stinge!

Bucură-te, cădzutului Adam sculare!

Bucură-te, lacrămilor Evvei izbăvire!

Bucură-te, nălțâme nelesne suitâ | de cugete omenești!

Bucură-te, adâncime nelesne vădzutâ | și de ochii îngerești! /…/

Bucură-te, nevastâ nenevestitâ!

Mariana Costinescu remarca și alte structuri ritmate și rimate, indubitabil reușite stilistice și literare în comparație cu textele manuscrise:

Bucură-te, că pre muncitoriul cel fără de omenie

L-ai scos din boierie!

Bucură-te, credincioșilor povață de curăție!

Bucură-te, a Giudețului dirept rugătoare!

Bucură-te, a păcatelor multă iertare! /…/

Bucură-te, că să buiguiră

Cumpliții cercetători!

Bucură-te, că să veștedziră

A basnelor scornitori!

Influențe pot fi contabilizate până în literatura modernă. Versuri de genul acestora și a altora din Paraclis (din care Dosoftei a versificat trei pagini neîntrerupt, fără atenționare formală), coroborate cu variante mai recente, puteau să constituie o sursă de inspirație, atât din punct de vedere metric, cât și imagistico-ideatic, pentru unele poeme eminesciene, cum ar fi Rugăciune:

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie!

Noi, ce din mila Sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie!

În imnele despre care vorbim, Maica Domnului apare drept Conducătoare preaputernică (tradus mai adesea prin Apărătoare Doamnă),  scut și zid de apărare a credincioșilor, ca împărăteasă a îngerilor (regină peste îngeri la Eminescu) și a oamenilor, stea care arăți soarele (pe Soarele-Hristos), iar la Eminescu Luceafărul mărilor care mânuiește înălțându-i din valurile păcatelor pe cei rugători, și este numită maică prea curată și mireasă nenuntită, pururea fecioară.

După Dosoftei, până la începutul secolului al XIX-lea au mai apărut douăzeci și cinci de ediții tipărite cu titlul Acatist sau Acatistier, în toate Țările Române (nouă la Sibiu, cinci la București, patru la Blaj, trei la Râmnic, două la Buda și câte unul la Mănăstirea Neamț și Buzău), deși ele nu conțin numai un acatist sau numai acatiste, ci și multe alte rugăciuni și slujbe, alături de sinaxar și pascalii (scara evoluând direct proporțional cu istoria), ajungând frecvent la tomuri de 400-500 de pagini și peste.

Simptomatic pentru cazaniile și pentru cărțile de slujbă românești, Acatistierul este numit „sfânt odor de suflet folositoriu” (Sibiu, 1792, în versurile-epilog).

Este de remarcat circulația sa în Ardeal, precum și opțiunea lui Samuil Micu-Klein de a-l folosi ca instrument de propagare a ideilor Școlii Ardelene, expunând principiile scrierii limbii române cu litere latine în introducerea Acathistului (sau carte cu multe rugatsuni pentru evlaviea fiestequarui crestin. Acum intr-acest chip ashezata dela Parintele Samuil Klain dela Szad, Jeromonach din Monastirea SSS Troitze din Blaju) imprimat la Sibiu în 1801: „Iar cele vechi parintesti litere ale Romanilor din Dachia, precum ale Romanilor celor din Italiea, sint cele latinesti…”.

Acatistul a fost transpus și iconografic. Paul de Alep menționează, în timpul lui Vasile Lupu, reprezentarea la Mănăstirea Golia a Icoanei-Acatist: „Icoana Maicii Domnului este foarte veche; este o operă de artă; împrejurul ei sunt <reprezentate> cele douăzeci și patru de icoane [icoase, strofe] ale acatistului”.

Imnul Acatist a fost reprodus mai întâi în miniaturi, apoi în țesături sacre și icoane, iar mai târziu trece în pictura murală, în nartexul bisericilor, ilustrat cu 24 de scene corespunzătoare celor 24 de icoase (strofe).

Oreste Tafrali a semnalat și analizat prezența acestori ilustrări ale Acatistului în două manuscrise grecești, unul (sec. XII) din Biblioteca sinodală de la Moscova și altul (sec. XVIII) din Biblioteca Academiei Române, precum și în nartexul bisericii Colțea și în trapezăria Marii Lavre a Athosului.

Tot el a remarcat și asocierea dintre tema iconografică a Imnului Acatist și cea intitulată Asediul Constantinopolului, în multe biserici și mănăstiri, ca Moldovița, Humor, Arbore, etc. Pictura scenelor imnului există și la Mănăstirea Tismana ori la bisericile Golia și Galata din Iași.

________________________________________

Bibliografie:

*** Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, Uniev, 1673, exemplar aflat la Biblioteca Academiei Române sub cota CRV 66.

Ioan Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, t. I-IV (1508-1830), editate de Academia Română între 1903-1944, Ed. Atelierele Socec & Co.

N. Cartojan, Istoria Literaturii române vechi, prefață de Dan Horia Mazilu, bibliografii finale de Dan Simionescu, ediție îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996.

*** Călători străini despre țările române, vol. IV, editat de Academia de Științe Sociale și Politice a RSR Institutul de istorie „N. Iorga”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, partea I, Paul de Alep, îngrjită de M. M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru.

Mariana Costinescu, Versiuni din secolul al XVII-lea ale „Acatistului” și „Paraclisului Precistei” în Studii de limbă literară și filologie, vol. III, Ed. Academiei RSR, București, 1974.

Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol I, Ed. Universității București, 1994.

Mihai Moraru, Dosoftei, „Viețile sfinților”, în Crestomație de literatură română veche, vol. II, coordonatori I. C. Chițimia și Stela Toma, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Oreste Tafrali, Iconografia imnului acatist, în „Buletinul Comisiei monumentelor istorice”, VII, 1914.

Ermanno M. Toniolo, Acatistul Maicii Domnului explicat. Imnul și structurile lui mistagogice, prezentare și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009.

Articol elaborat pentru Enciclopedia Literaturii Române Vechi

Pe aceeași temă: Despre Imnul Acatist al Rugului Aprins

Articolul a fost introdus în volumul Studii literare, p. 3-19.