Acatistul (akathistos, imn cântat fără a sta jos) sau Imnul Acatist (Akathistos Hymnos) este o slujbă liturgică ortodoxă, formată din 12 (inițial) sau 13 condace și 12 icosuri, cu stihurile aferente, prin care se rememorează istorico-dogmatic evenimente sfinte și se cere intervenția lui Dumnezeu și a Sfinților în viața credincioșilor.
E un condac/imn care nu urmează regulile prozodiei clasice, ci pe cele ale metricii silabice și tonice, în tradiție bizantină.
Numele de Imn Acatist este relativ târziu, fiind menționat prima oară în Tipiconul Bisericii constantinopolitane, tipărit în 1838.
Conform Sinaxarului, apare în cultul ortodox în anul 626 d. Hr., la Constantinopol, introdus de Patriarhul Serghie I, drept mulțumire pentru ajutorul primit de împăratul romeu/bizantin Heraclie de la Maica Domnului, prin care a respins invazia, conjugată, a perșilor și avarilor/slavilor/sciților.
A fost instituită o sărbătoare proprie a Imnului Acatist al Maicii Domnului, pe 7 august, care a fost apoi mutată în sâmbăta din săptămâna a cincea a Postului Mare, la vecernie, pentru care se mai numește și sâmbăta acatistului.
Se pare însă că data acestei sărbători a variat în timp, pentru că un manuscris grec de la începutul secolului al XIV-lea, păstrat la Paris, vorbește de comemorarea la duminica Paștelui a Acatistului.
Primul Imn Acatist (al Buneivestiri), alcătuit din 12 strofe istorice și alte 12 dogmatice, îi este așadar dedicat Maicii lui Dumnezeu, pentru ca, ulterior, numărul acatistelor să crească neîncetat, închinate unui Sfânt (Acatistul Sfântului Nicolae, al Sfintei Paraschiva, etc), Sfintei Cruci, Sfintei Treimi sau unei persoane a Sfintei Treimi, unui eveniment din iconomia mântuirii, ori având un alt subiect demn de un acatist.
Problema paternității este controversată. Începând cu secolul al XIII-lea, tradiția Sinaxarelor îl susține drept autor pe Serghie I și savanții moderni sunt, în parte, dispuși să o accepte, pentru că Acatistul face aluzii la religiile barbarilor care asediau Constantinopolul: perși, avari, huni, gepizi și slavi.
Un alt manuscris grecesc, tot din secolul XIII, îl indică însă pe „divinul Romanos” și destui exegeți au socotit că, dată fiind arhitectura compozițională a imnului, numele Sfântului Roman Melodul nu poate fi ignorat.
Cronograful lui Gherghios Amartolos (sec. IX) menționează o altă salvare miraculoasă a Constantinopolului de către Maica Domnului, la 677, în fața invaziei arabe, de data aceasta, ocazie cu care, din nou, s-a celebrat liturgic Acatistul, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să creadă că a fost scris atunci.
Minunea izbăvirii capitalei imperiale și ținerea slujbei Acatistului s-a repetat și în vremea împăratului Leon Isaurul și a patriarhului Ghermanos I, ceea ce l-a făcut, în secolul XVIII, pe eruditul patriarh Dosithei al Ierusalimului, să susțină că Imnul Acatist a fost compus cu această ocazie, cunoscând probabil și că unele manuscrise care conțin traduceri latine, îl indică drept autor pe Gherman I (episcopul Hristofor al Veneției traduce imnul în latină, pe la anul 800, sub titlul: „Hymnus sancte Dei Genitricis Marie Victoriferus atque salutatorius a sancto Germano Patriarcha Constantinopolitano, rytmice compositus, per singulas alphabeti litteras inchoans singulos versus”).
S-au făcut apropieri și de stilul Sfântului Efrem Sirul, iar între autori au fost propuse și numele Sfinților Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Fotie cel Mare sau al poetei-monahii Cassia.
Alți exegeți devansează conceperea Acatistului spre secolul al V-lea, în atmosfera sinoadelor ecumenice III și IV, sub influența omiletic-literară a Sfântului Chiril al Alexandriei, propunându-se chiar un comanditar, împărăteasa Pulheria, și ca autor episcopul Vasile al Seleuciei (Ermanno M. Toniolo).
Oreste Tafrali înainta mai demult o soluție de bun simț, presupunând o redactare timpurie și apoi remanieri și intercalări ori de câte ori Constantinopolul a fost salvat în mod minunat și Acatistul s-a cântat din nou în context liturgic.
Tot el remarca pertinent că e inoportun studiul literar care ignoră tradiția și că apropierile de stilul și de formulele literar-teologice ale unui mare imnograf nu dovedesc nimic, pentru că stilul se poate și imita (cu intenții onorabile), iar dependența dogmatică era firească.
Imnul Acatist poate fi găsit în interiorul sau anexat unor cărți de slujbă, precum Triodul, Mineiul, Evhologhionul, Ceasoslovul, Psaltirea, Acatistierul, ori în colecții liturgice și psaltice.
Din greacă, a fost tradus mai întâi în latină și apoi în arabă, slavonă, română, etc. Cea mai veche tipăritură a Acatistului este în ediția lui A. Manuzio, Poetae christiani veteres, II, Veneția, 1501-1503.
În planul literaturii universale, este considerat o „capodoperă neîntrecută a imnografiei bizantine, model literar și teologic pentru multe alte compoziții liturgice răsăritene și apusene” (Ermanno M. Toniolo), căreia i s-au acordat studii importante în ultimul secol.
Ca operă literară, Acatistul Născătoarei de Dumnezeu este o „carte de poezie” (Dan Horia Mazilu), încadrată în genul imnografic, cu o apreciabilă tradiție în literatura bizantină, de la Chiril al Alexandriei până la Roman Melodul și după, cu mulți autori faimoși (Iosif imnograful, Mitrofan mitropolitul Smirnei, Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma), consacrați nu doar în spațiul ecleziastic, ci și în cel literar medieval – Miron Costin pomenește câteva nume de imnografi, celebre în medievul românesc, ca modele de stihuitori, în prefața poemului său, Viiața lumii, alături de clasicii Homer și Vergiliu.
În manuscrisele sau în tipăriturile românești, Acatistul nu se găsește aproape niciodată singur, ci împreună cu Paraclisul Maicii Domnului (o altă operă imnologic-liturgică), canoane și alte slujbe sau texte corelate în virtutea temei sau a funcției liturgice.
Cele mai vechi traduceri românești, conținând Imnul Acatist, nedatate cu exactitate, dar atribuite epocii lui Vasile Lupu, sunt cele cunoscute ca manuscrisele de la Icusești și Bisericani (în niciunul nu există textul integral în slavonă, ci numai indicațiile liturgice), în Moldova, dar circulația prescrierilor s-a extins și în celelalte teritorii românești.
Cel care tipărește, în românește, pentru prima dată, Imnul Acatist, cu titlul Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (la Uniev, în 1673, odată cu Psaltirea în versuri, imprimat cu aceleași caractere și pe aceeași hârtie, multe exemplare fiind legate la un loc cu Psaltirea), este mitropolitul Dosoftei al Moldovei, care îl și traduce, iar rezultatul e superior transpunerilor manuscrise și „se încadrează în seria primelor încercări literare originale” (Mariana Costinescu).
El secondează cu fidelitate originalul grecesc, deși ierarhul-poet urmărea concomitent modele slavone și tălmăciri anterioare românești, după cum au demonstrat colaționarea și analiza textelor.
Cercetătorii, Mariana Costinescu și apoi Dan Horia Mazilu, au semnalat poeticitatea acestei alcătuiri (alături de cea a Paraclisului), fapt care l-a determinat pe cel din urmă să înainteze chiar ipoteza unor exerciții de poezie întreprinse de Dosoftei, metrificând (secvențial) Acatistul și Paraclisul, cel mai probabil înaintea șlefuirii Psaltirei, și prin care acesta „îşi făcea, desigur, mâna”.
O astfel de ipoteză însă ne orientează și spre o altă sursă de inspirație a poetului Dosoftei, în ce privește versificarea Psaltirei, spre izvoarele bizantine ale imnului, mai mult decât spre analogul poetic reușit (e drept, anterior) de Kochanowski.
De altfel, Dosoftei operează, în Psaltire, „amplificări ale textului biblic, care nu se găsesc în Kochanowski” (N. Cartojan), iar simțul său artistic și poetic este nativ și complex, din moment ce întotdeauna „este interesat nu numai de exactitatea traducerilor, ci și de expresivitatea lor” și, chiar atunci când are de-a face cu proză extinsă, „năzuiește mereu să dea formă poetică materiei narative” (Mihai Moraru).
Mitropolitul a încercat în Acatist să urmărească poeticitatea originalului literar bizantin, după cum se poate lesne remarca și din lectura fragmentelor alăturate (Oikos A’, Icosul I), deși la Dosoftei textul are aspect continuu, prozaic, iar cezurile le-am identificat după original:
Înger de nainte de Dvoreț, | din cer trimis fu,
să spue Născătoarii de Dumnedzău bucuriia.
și cu fără de trup glas | întrupându-Te vădzând,
Doamne,
să înspeima și sta strigând cătră însa ca acestea:
Bucură-te, din carea bucuriiea va străluci!
Bucură-te, prin carea blăstămul să va stinge!
Bucură-te, cădzutului Adam sculare!
Bucură-te, lacrămilor Evvei izbăvire!
Bucură-te, nălțâme nelesne suitâ | de cugete omenești!
Bucură-te, adâncime nelesne vădzutâ | și de ochii îngerești! /…/
Bucură-te, nevastâ nenevestitâ!
Mariana Costinescu remarca și alte structuri ritmate și rimate, indubitabil reușite stilistice și literare în comparație cu textele manuscrise:
Bucură-te, că pre muncitoriul cel fără de omenie
L-ai scos din boierie!
Bucură-te, credincioșilor povață de curăție!
Bucură-te, a Giudețului dirept rugătoare!
Bucură-te, a păcatelor multă iertare! /…/
Bucură-te, că să buiguiră
Cumpliții cercetători!
Bucură-te, că să veștedziră
A basnelor scornitori!
Influențe pot fi contabilizate până în literatura modernă. Versuri de genul acestora și a altora din Paraclis (din care Dosoftei a versificat trei pagini neîntrerupt, fără atenționare formală), coroborate cu variante mai recente, puteau să constituie o sursă de inspirație, atât din punct de vedere metric, cât și imagistico-ideatic, pentru unele poeme eminesciene, cum ar fi Rugăciune:
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!
În imnele despre care vorbim, Maica Domnului apare drept Conducătoare preaputernică (tradus mai adesea prin Apărătoare Doamnă), scut și zid de apărare a credincioșilor, ca împărăteasă a îngerilor (regină peste îngeri la Eminescu) și a oamenilor, stea care arăți soarele (pe Soarele-Hristos), iar la Eminescu Luceafărul mărilor care mânuiește înălțându-i din valurile păcatelor pe cei rugători, și este numită maică prea curată și mireasă nenuntită, pururea fecioară.
După Dosoftei, până la începutul secolului al XIX-lea au mai apărut douăzeci și cinci de ediții tipărite cu titlul Acatist sau Acatistier, în toate Țările Române (nouă la Sibiu, cinci la București, patru la Blaj, trei la Râmnic, două la Buda și câte unul la Mănăstirea Neamț și Buzău), deși ele nu conțin numai un acatist sau numai acatiste, ci și multe alte rugăciuni și slujbe, alături de sinaxar și pascalii (scara evoluând direct proporțional cu istoria), ajungând frecvent la tomuri de 400-500 de pagini și peste.
Simptomatic pentru cazaniile și pentru cărțile de slujbă românești, Acatistierul este numit „sfânt odor de suflet folositoriu” (Sibiu, 1792, în versurile-epilog).
Este de remarcat circulația sa în Ardeal, precum și opțiunea lui Samuil Micu-Klein de a-l folosi ca instrument de propagare a ideilor Școlii Ardelene, expunând principiile scrierii limbii române cu litere latine în introducerea Acathistului (sau carte cu multe rugatsuni pentru evlaviea fiestequarui crestin. Acum intr-acest chip ashezata dela Parintele Samuil Klain dela Szad, Jeromonach din Monastirea SSS Troitze din Blaju) imprimat la Sibiu în 1801: „Iar cele vechi parintesti litere ale Romanilor din Dachia, precum ale Romanilor celor din Italiea, sint cele latinesti…”.
Acatistul a fost transpus și iconografic. Paul de Alep menționează, în timpul lui Vasile Lupu, reprezentarea la Mănăstirea Golia a Icoanei-Acatist: „Icoana Maicii Domnului este foarte veche; este o operă de artă; împrejurul ei sunt <reprezentate> cele douăzeci și patru de icoane [icoase, strofe] ale acatistului”.
Imnul Acatist a fost reprodus mai întâi în miniaturi, apoi în țesături sacre și icoane, iar mai târziu trece în pictura murală, în nartexul bisericilor, ilustrat cu 24 de scene corespunzătoare celor 24 de icoase (strofe).
Oreste Tafrali a semnalat și analizat prezența acestori ilustrări ale Acatistului în două manuscrise grecești, unul (sec. XII) din Biblioteca sinodală de la Moscova și altul (sec. XVIII) din Biblioteca Academiei Române, precum și în nartexul bisericii Colțea și în trapezăria Marii Lavre a Athosului.
Tot el a remarcat și asocierea dintre tema iconografică a Imnului Acatist și cea intitulată Asediul Constantinopolului, în multe biserici și mănăstiri, ca Moldovița, Humor, Arbore, etc. Pictura scenelor imnului există și la Mănăstirea Tismana ori la bisericile Golia și Galata din Iași.
________________________________________
Bibliografie:
*** Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, Uniev, 1673, exemplar aflat la Biblioteca Academiei Române sub cota CRV 66.
Ioan Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, t. I-IV (1508-1830), editate de Academia Română între 1903-1944, Ed. Atelierele Socec & Co.
N. Cartojan, Istoria Literaturii române vechi, prefață de Dan Horia Mazilu, bibliografii finale de Dan Simionescu, ediție îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996.
*** Călători străini despre țările române, vol. IV, editat de Academia de Științe Sociale și Politice a RSR Institutul de istorie „N. Iorga”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, partea I, Paul de Alep, îngrjită de M. M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru.
Mariana Costinescu, Versiuni din secolul al XVII-lea ale „Acatistului” și „Paraclisului Precistei” în Studii de limbă literară și filologie, vol. III, Ed. Academiei RSR, București, 1974.
Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol I, Ed. Universității București, 1994.
Mihai Moraru, Dosoftei, „Viețile sfinților”, în Crestomație de literatură română veche, vol. II, coordonatori I. C. Chițimia și Stela Toma, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
Oreste Tafrali, Iconografia imnului acatist, în „Buletinul Comisiei monumentelor istorice”, VII, 1914.
Ermanno M. Toniolo, Acatistul Maicii Domnului explicat. Imnul și structurile lui mistagogice, prezentare și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009.
Articol elaborat pentru Enciclopedia Literaturii Române Vechi
Pe aceeași temă: Despre Imnul Acatist al Rugului Aprins
Articolul a fost introdus în volumul Studii literare, p. 3-19.
