Poți să începi să uiți cuvinte. Cuvinte elementare, cuvinte simple. Și nu mă refer la o uitare comună, obișnuită.

Oboseala multă, mentală, multul efort intelectual și reflexiv, duce la…multă uitare. Pentru că ceea ce ai asimilat ca informație se digeră interior, se transformă în…tine însuți.

Așa cum nu mai știi ce ai mâncat toată viața, dar ea te-a făcut să crești și ți-a susținut existența, la fel adevărata cultură, teologie, filosofie se transformă în ființa ta lăuntrică, în omul spiritual care ai devenit și care te pregătești pentru o lume spirituală.

Dacă reții numai o sumă de idei și informații, pe care le reproduci des și ușor, fără să apelezi decât la memorie și nu la truda gândirii, nu ești decât un canal de informație, pe care se scurg datele spre alții, fără a reține nimic. Și ești mai aproape de materialitate decât de spiritualitate, pentru că folosești mintea mecanic, instrumental, iar nu spiritual.

O folosești pentru o diplomă, pentru o bursă, pentru o viață mai relaxată și mai ușoară. Dar asta nu are nimic de-a face cu viața spirituală.

Lumina cunoștinței nu vine din…cunoștințe, din acumulări de date, din știința reproductivă, care învață pe de rost…ce e viața, ce e cultura, cine e Dumnezeu, ce este omul, etc.

Poți să începi să uiți cuvinte, cuvintele limbii tale, uzuale, esențiale, fundamentale…pentru că tu nu ești limba pe care o vorbești. S-ar putea să vă pară că țin un discurs împotriva propriului obiect al muncii, ceea ce e un paradox. Dar nu fac aceasta, în pofida aparențelor.

Nu, noi nu suntem limba pe care o vorbim.

Corneliu Coposu a uitat cum trebuie să-și miște maxilarul ca să vorbească, în opt ani de stat la izolare. Cei plecați în străinătate uită treptat cuvintele limbii natale (la douce langue natale, vorba lui Baudelaire). Poți să uiți cum să mergi, dacă stai mult timp paralizat sau imobilizat.

Poți să uiți orice, pentru că ființa umană nu e nimic din ceea ce face, e mai presus. E mai presus și de vocabularul ei, și de expresia pe care o folosește pentru a se face înțeleasă.

Limba nu explică viața și viața nu se înțelege după lexic și gramatică. Flexionările nu explică și nu exprimă relațiile existențiale, deși există, indubitabil, o imprimare a realității și a viziunii umane despre univers în flexiunea cuvintelor.

Când începi să uiți ce-ai citit, în idei detaliate, pentru că ai trecut prin multe cărți și experiențe, începi să te aprofundezi. Când începi să uiți și cuvintele și mintea începe să se subțieze de durere și de greutate, atunci scoți cuvintele din tine și nu dintr-un vocabular învățat la școală.

Școala e bună, e o treaptă, fără ea nu ajungi nicăieri. Dar cine rămâne pentru toată viața la ce a învățat la școală și, eventual, la facultate, acela rămâne acolo cu evoluția sa spirituală. Ajunge la 30, la 40, la 70, la 90 de ani fără să mai depășească nivelul de școală sau, cel mult, de facultate, unde a lăsat…studiul, căutarea, cercetarea, întrebările.

De fapt, cine le părăsește, nu le-a resimțit niciodată ca pe o adevărată nevoie interioară vitală. Nu le-a avut niciodată…

Când începi să-ți uiți cuvintele, începi să te uiți pe tine ca istorie, ca biografie răsfirată în date, pentru că începe să-ți fie dor de ființa unitară și vrei să te aduni din atomii biografici într-o singură viață reală și indivizibilă.

Did you like this? Share it: