Fotografia de mai jos vrea să pună semnul de egalitate între cititul cărților, în exces…și nemăritatul. Cu alte cuvinte, a ajuns fată bătrână pentru că a citit mult…și nu a avut timp de întâlniri cu bărbați.

Ce fel de bărbați însă nu a găsit?!…

Însă cititul mult te face, dimpotrivă, și mai aptă pentru întâlnirile cu bărbați, e adevărat, nu  cu orice fel de bărbați, ci tot după gustul tău: erudiți, așezați, profunzi…

Însă cum ajungi fată bătrână?!

Și de ce femeia nemăritată ar fi  mai puțin femeie decât cea măritată?

E căsătoria o întrecere sau o vocație?

Pentru mine ea este o vocație, atât pentru bărbați cât și pentru femei.

Iar pentru această vocație, ca și pentru vocația monahală (ambele la fel de grele), trebuie să simți chemare de la Dumnezeu, să ai har pentru ea.

Și ca să simți/ să fii sigur/ să te încredințezi asupra partenerului de viață, unele tinere așteaptă mai mult decât altele. Unele pot aștepta până la maturitate acest semn, această iluminare interioară: acesta e bărbatul meu.

Din acest motiv nu mi se pare fata bătrână o calamitate socială și nicio neîmplinită, pentru că fiecare vârstă are împlinirile și neîmplinirile ei.

Maximalizarea femeii măritate însă e la fel de păguboasă și nerealistă ca și minimalizarea femeii în căutare de partener.

Dacă o femeie căsătorită crede că o căsătorie înseamnă doar soț, copii, serviciu și casă vrea prea puțin și nu se ridică la cerințele valorice ale femeii creștine, care e un om al sfințeniei și unul valoric în același timp, adică care creează valori durabile.

Și femeia creștină, cu studii, e o femeie care caută sfințenia și împlinirea în studiu și creație în primul rând, apoi toate se adaugă la acestea.

Dar, cum paradigma actuală de femeie, nu e femeia care îl caută pe Dumnezeu și care vrea ca să se împlinească în profesia ei și prin familia ei, tocmai de aceea femeia nemărtitată e atât de inutilă…sau utilă numai ca femeie cu moravuri ușoare.

Unele motivează că nu și-au găsit bărbatul viselor. Altele au avut mai mulți și sunt atât de dezamăgite…încât nu știu care e cel unulsingurul…La unele părinții, la altele vreun handicap, la altele alte motive…au fost cele care au dus la nemăritarea lor.

Însă măritatul de aceea e vocație: pentru că nu înseamnă numai să vrei bărbat, ci să fii și în stare să trăiești lângă unul.

Imaginea de deasupra ne minte: cărțile citite nu sunt un handicap! Cartea bună, profundă, sfântă e o luminare interioară, o îmbrățișare, o soluție pentru viața noastră.

Iar căsătoria are un ceas al ei, unul propriu, la fiecare fiind cu totul altfel, pentru că nicio căsătorie nu e trasă la xerox…ci e unică.

Nici femeile de sub sintagma răutăcioasă „fete bătrâne” nu sunt toate la fel, ci fiecare sunt un unicat, care așteaptă bărbați, la rândul lor, unici.

Când vrei să uniformizezi viețile oamenilor și să îi faci pe toți la fel dorești o societate utopică. Când vrei, de asemenea, o societate cu unicate fără legături între ele ești tot în domeniul fanteziei.

Societatea umană e formată din unicate care personalizează o ființă comună și o lume comună. Personalizarea ființei noastre și a lumii în care trăim ține de intenție și nu de conținut. Intențiile ne unesc sau ne separă în discuția noastră despre conținutul vieții umane.

Fondul problemei e mereu același, numai noi suntem cei care optăm să vorbim mai din afara sau mai din lăuntrul vieții și al propriei noastre persoane.

Dacă aș fi fată bătrână nu m-aș impacienta.

Aș aștepta o mai mare împlinire prin aceea că m-aș împlini continuu în viața pe care o am.

A sta cu sufletul pe două maluri nu e o soluție. Soluția vine când ai înțeles care îți este malul, care îți este traseul. Însă această soluție este o iluminare…

Did you like this? Share it: