Predică la duminica a 6-a după Rusalii (2010)

Iubiții mei,

prea puțini dintre noi cunosc, din păcate, puterea smereniei, a lacrimilor de pocăință, a iertării, a exemplului bun și, cei mai mulți, cunosc sau laudă puterea banului, a mârlăniei, a infatuării. Dacă nu ai tupeu, aud adesea, nu te descurci în viață. Trebuie să fii, câteodată, și mârlan, neam prost, pentru ca să poți răzbi printre canaliile lumii de astăzi, mi se spune.

Oamenii au tot felul de experiențe. Cel mai adesea dramatice…Tocmai de aceea vor să îi atenționeze și pe alții despre ele…

Însă puterea banului e o iluzie temporară, chiar dacă distruge viețile oamenilor, pe când puterea virtuții, fiind harul lui Dumnezeu, e singura veșnică, pentru că ne însoțește în veșnicie.

Și puterea lumească, deși aleasă democratic, e văzută, mai devreme sau mai târziu, ca o putere falimentară sau coruptă, ca o non-putere și, în momente de calamitate, ca apele de acum, care au distrus vieți de oameni și zeci de case, românii aleargă tot spre Dumnezeul, pe Care Îl uită când vine vorba de alegeri prezidențiale, parlamentare, europarlamentare…sau când le e bine.

Calamitatea, fiind certarea lui Dumnezeu, ne aduce aminte de ceea ce trebuie să facem. Și ne trebuie, întotdeauna nu doar lacunar, câteodată…ridicarea din boală, ca paraliticul de astăzi, din Evanghelia zilei (Mt. 9, 1-8), care e ridicat din pat de către Domnul…ca să meargă împreună cu El, în fiecare clipă.

Să meargă și să nu stea.

Să meargă, adică să lucreze cele bune și nu piardă timpul cu nerozii, cu lucruri de nimic.

Nu, nici în boală și nici când apele se revarsă peste noi nu suntem singuri! El e cu noi și în durerea noastră. Mai ales atunci

Însă Domnul ne ceartă pentru că ne iubește și ne călăuzește, și prin bune, și prin rele, pentru ca să fim și mai profunzi în relația cu Sine.

Dar boala, durerea, singurătatea au binele lor în ceea ce ne privește, pentru că ne fac să vedem tot mai mult slăbiciunea noastră și puterea Lui. Să conștientizăm faptul că doar El poate să ne ierte și să ne ridice și din boala trupească dar, în primul rând, din cea sufletească, care e boala formată de către păcat.

Suntem paralitici când nu știm să alergăm spre bine.

Suntem orbi, când luptăm împotriva evidențelor, precum cărturarii, care vorbeau, cele rele, în inimile lor.

Și în adâncul nostru, acolo, în străfundul nostru, se clocește boala sau de acolo țâșnește viața, curățirea, bucuria, mântuirea noastră. Pentru că de acolo putem scoate moarte sau viață, din aceea că ne împotrivim lui Dumnezeu și murim sau ascultăm glasul Lui și ieșim, la loc larg, prin împlinirea poruncilor Sale, spre bucuria, mereu verde, a umplerii noastre de har.

Pentru că la baza vindecării paraliticului a stat curățirea sa de păcate. S-a ridicat, cu ajutorul Domnului, din boala păcatului și apoi din cea a trupului. Sau, mai degrabă, ambele vindecări, ale sufletului și ale trupului, sunt concomitente, după cum a fost și îmbolnăvirea…

Pentru că tot ce facem în sufletul nostru se răsfrânge și asupra trupului și invers: ce afectează trupul, atinge și sufletul nostru. Și ele sunt stricate de păcate sau sunt înviate de pocăință. Și pocăința e cea care ne învie acum sufletul și ne va învia, la învierea de obște, și trupul, acest profund sistem de relații și de intercondiționări.

Puterea iertării…

Puterea lui Dumnezeu, care ne ridică din moarte la viață și de pe pământ la viața celor îndumnezeiți.

Numai că iertarea lui Dumnezeu trebuie să fie dorită și păstrată în ființa noastră. Pentru că nu e de ajuns să te vindeci doar pentru o vreme, ci trebuie să te păstrezi în viața lui Dumnezeu, în comuniunea cu Sine, printr-o viață a credinței și a faptelor bune.

Nu cred că banii aduc fericirea reală, ci viața cu Dumnezeu e adevărata fericire!

Banii ne păstrează sănătatea și o viață decentă dar, a spera de la ei o mântuire a noastră de boli, de nefericire, de moarte înseamnă a căuta vindecare acolo unde nu există.

De aceea, adevărata putere e sfințenia, care e umplerea noastră de harul și iertarea lui Dumnezeu și nu autoritatea dată de lege, funcție sau avere. În fața lui Dumnezeu, cei puternici sunt slabi și cei slabi dar smeriți sunt întăriți de puterea slavei Sale.

Însă, oricum am fi noi, bogați sau săraci, sănătoși sau bolnavi, tineri sau bătrâni, ne putem întări (acesta e mesajul acestei duminici) prin harul lui Dumnezeu, ca să facem voia Lui. Pentru că, plini de harul Său, simțim cât de puternică este smerenia, cât și lacrimile de pocăință, și iertarea Lui.

Și această tărie, singura reală, cea a harului dumnezeiesc, e cea care ne susține în toate, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Mama regizorului Thomas

Olga Tudorache în Femeia visurilor (2005).

Mama vorbește despre fiul ei, în timp ce acesta e în agonie, inconștient…

…Iar acum, în secvența de final, vorbește cu sufletul fiului ei, care se ridică la cer…

Întregul film e o înșiruire de simboluri și de teme culte, motiv pentru care îl face plictisitor la culme pentru cineva care vrea pură descriptivitate.

Un regizor genial își retrăiește, pe patul morții, ultimul film, unul autobiografic, în timpul căruia a pierdut diferența între realitate și ficțiune.

Amanta lui Thomas (Cătălina Mustață) e năluca ce îl bântuie până în ultima clipă, fapt pentru care femeia visurilor e năluca unei minți muribunde.

Drama omului cinstit

Tache (2009) e un film dramatic (cu toate accentele sale de grosolănie comică), pentru că scoate din anonimat pe anonimul român, întotdeauna majoritar, adică pe omul cinstit și neurmărit de grija mai marilor zilei, și care o duce rău. Din ce în ce mai rău…

Eroul principal: Costache, pentru toți Tache, groparul, singurul, dintr-un oraș neindentificat, jucat genial de Mircea Diaconu.

Filmul începe cu aflarea veștii că moare…și se încheie cu moartea amânată a lui Tache, dar cu moartea întâmplată a prietenului său de table. Tache, în fața doctorului, care greșește (într-o Românie europeană?!) diagnosticul…

Picăturile de apă, sacadate, ale robinetului neînchis bine, însoțesc vestea nemenajată, din partea doctorului, că mai are doar două luni de trăit…Ieșirea din spital e o intrare în lumină, aluzie la faptul că din spitalele românești, cel mai adesea, ieși cu picioarele înainte.

Ca mai toate filmele românești și acesta are multă metaforă, multe aluzii, multă filosofie existențială sub piele.

Numele filmului, alb pe negru, e ca speranța noastră, care se târăște, mereu, cu obstinație, într-o nebuloasă exasperantă.

Cine are ochi pentru Tache, adică pentru un nimeni? Tocmai de aceea nimeni nu îi spune Costache, nimeni nu îl valorizează ca pe o persoană, ci doar ca pe o utilitate: au nevoie de el numai când e vorba să le sape groapa.

Înmormântarea e filmată de jos în sus, ca și când imaginea ar însoți sufletul celei moarte spre cer.

Numai că moartea devine, foarte repede, un eveniment secundar în fața luptei pentru existență, pentru că, lângă mormânt, apare o prostituată, îmbrăcată, aparent, cuviincios, venită ca să îmbrobodească pe soțul rămas văduv. Bărbatul se închină…Femeia e dezamăgită, în mijlocul lacrimilor ei teatrale…

Cortegiul se împrăștie, soțul văduv îl plătește pe nea Tache, și el e singurul care cunoaște ultimele clipe ale sicriului (adică ale unei femei, cu care nu avusese nimic în comun), înainte ca el să fie acoperit, integral, cu pământ…

Femeia a venit, de pe centurăla cimitir…degeaba. E prietena lui nea Tache și…o vedem cum se schimbă, privindu-se în oglindă, în mica lui locuință din cimitir.

Prostituata (sensibilă și umană): „La înmormântări merge prost…La parastase e altceva. Nu mai e lumea așa…Dar să știi, nea Tache, și în cimitir e ca pe centură: niciunul nu te ia de nevastă! Niciunul!”.

Nea Tache vrea să o ajute pe prostituata în albastru ca „să se lipească” de un bărbat văduv.

Tache: Speranța moarte ultima…

Femeia: Doamne ajută!…spus pe un ton foarte apăsat și cu subînțelesuri.

Deși femeia plecase, Tache deschide ușa și strigă după Geta (acum aflăm numele prostituatei) întrebând-o de prețuri. Ea crede că e vorba despre prețul la sex…însă el o întrebase de prețurile pentru batiste, prosoape…de ce ai nevoie pentru înmormântare. Nu spusese încă la nimeni că o să moară…

La televizor: într-o emisiune românească fictivă se vorbește despre telefonia mobilă.

Tache află cursul dolarului de pe burtiera îngustă a televizorului. Își numără dolarii, pe care îi ținea în lada cu toate cele ale înmormântării.

La ușă, cu flori pentru soția sa adormită (una din două câte avea îngropate în cimitir) apare prietenul său avid de jocul de table. Însă soțul nu o plânge „veșnic”, ci ar vrea să se culce cu Geta, pe care, și la 80 de ani, ar putea să o facă „fericită”.

Copiii de țigani fură florile din cimitir: o altă realitate românească.

Cum moare omul? O discuție cu prietenul său, despre femei…și moarte. În cimitir. Joacă table tocmai pe locul unde Tache își dorea mormântul, și unde, prietenul cu care acum joacă table, își va găsi locul de înmormântare.

Îi spune că are cancer: simplu și…printre rânduri.

Prietenul: Nu-mi vine să cred…

Tache: A zis că în două-trei luni

Nu se filosofează pe tema morții, ci oamenii devin mai profunzi, mai responsabili în…faptul iminenței ei.

Prietenul său nu mai are chef de jocul de table. În fața morții nu e timp pentru joacă

Îi cere prietenului său să îl înmormînteze: „vreau o moarte cum trebuie”. A fost la doctor pentru că simțea că „umblă” ceva prin el, că „roade” din el.

Prietenul său se enervează, când află că locul de sub banca unde ei joacă table și pe care îl dorise pentru soția lui (una dintre ele), va fi mormântul lui Tache.

Tache vrea să fie în mijlocul cimitirului…un rege…

„Aci, în vârf, mă îngrop!”: în mijlocul unei movile cu trepte.

Merită locul, după „34 de ani de carieră”. Însă prietenul nu vrea să îl îngroape. Îl trimite la…o înmormântare de lux, făcută de Păfălău (care aduce a manelist celebru…prin stereotipiile lui) și fiul (care arată a pierde vară).

Lui Tache i se greșește numele, vârsta…până și pe cruce. I se ia locul de înmormântare și i se dă altuia: drama omului cinstit din România.

Pregătirea propriei sale înmormântări e plină de peripeții. Și fetele de pe centură sunt invitate la înmormântare, pentru ca să fie convoiul mortuar mai mare…iar șantajul sexual aranjat pentru șeful cimitirului (care se credea impotent) se transformă într-un mariaj pentru Geta.

Tache e bătut în fața propriei case, ajunge la spital și, din cauza unui mesaj telefonic prost decriptat…prietenul lui Tache face infarct și îi ia locul în vârful movilei iar el află că nu are cancer, ci doar o apendicită.

Morala filmului: moartea nu se petrece când și cum vrem noi iar, în fața ei, reacționăm întotdeauna precipitat.