Tache (2009) e un film dramatic (cu toate accentele sale de grosolănie comică), pentru că scoate din anonimat pe anonimul român, întotdeauna majoritar, adică pe omul cinstit și neurmărit de grija mai marilor zilei, și care o duce rău. Din ce în ce mai rău…

Eroul principal: Costache, pentru toți Tache, groparul, singurul, dintr-un oraș neindentificat, jucat genial de Mircea Diaconu.

Filmul începe cu aflarea veștii că moare…și se încheie cu moartea amânată a lui Tache, dar cu moartea întâmplată a prietenului său de table. Tache, în fața doctorului, care greșește (într-o Românie europeană?!) diagnosticul…

Picăturile de apă, sacadate, ale robinetului neînchis bine, însoțesc vestea nemenajată, din partea doctorului, că mai are doar două luni de trăit…Ieșirea din spital e o intrare în lumină, aluzie la faptul că din spitalele românești, cel mai adesea, ieși cu picioarele înainte.

Ca mai toate filmele românești și acesta are multă metaforă, multe aluzii, multă filosofie existențială sub piele.

Numele filmului, alb pe negru, e ca speranța noastră, care se târăște, mereu, cu obstinație, într-o nebuloasă exasperantă.

Cine are ochi pentru Tache, adică pentru un nimeni? Tocmai de aceea nimeni nu îi spune Costache, nimeni nu îl valorizează ca pe o persoană, ci doar ca pe o utilitate: au nevoie de el numai când e vorba să le sape groapa.

Înmormântarea e filmată de jos în sus, ca și când imaginea ar însoți sufletul celei moarte spre cer.

Numai că moartea devine, foarte repede, un eveniment secundar în fața luptei pentru existență, pentru că, lângă mormânt, apare o prostituată, îmbrăcată, aparent, cuviincios, venită ca să îmbrobodească pe soțul rămas văduv. Bărbatul se închină…Femeia e dezamăgită, în mijlocul lacrimilor ei teatrale…

Cortegiul se împrăștie, soțul văduv îl plătește pe nea Tache, și el e singurul care cunoaște ultimele clipe ale sicriului (adică ale unei femei, cu care nu avusese nimic în comun), înainte ca el să fie acoperit, integral, cu pământ…

Femeia a venit, de pe centurăla cimitir…degeaba. E prietena lui nea Tache și…o vedem cum se schimbă, privindu-se în oglindă, în mica lui locuință din cimitir.

Prostituata (sensibilă și umană): „La înmormântări merge prost…La parastase e altceva. Nu mai e lumea așa…Dar să știi, nea Tache, și în cimitir e ca pe centură: niciunul nu te ia de nevastă! Niciunul!”.

Nea Tache vrea să o ajute pe prostituata în albastru ca „să se lipească” de un bărbat văduv.

Tache: Speranța moarte ultima…

Femeia: Doamne ajută!…spus pe un ton foarte apăsat și cu subînțelesuri.

Deși femeia plecase, Tache deschide ușa și strigă după Geta (acum aflăm numele prostituatei) întrebând-o de prețuri. Ea crede că e vorba despre prețul la sex…însă el o întrebase de prețurile pentru batiste, prosoape…de ce ai nevoie pentru înmormântare. Nu spusese încă la nimeni că o să moară…

La televizor: într-o emisiune românească fictivă se vorbește despre telefonia mobilă.

Tache află cursul dolarului de pe burtiera îngustă a televizorului. Își numără dolarii, pe care îi ținea în lada cu toate cele ale înmormântării.

La ușă, cu flori pentru soția sa adormită (una din două câte avea îngropate în cimitir) apare prietenul său avid de jocul de table. Însă soțul nu o plânge „veșnic”, ci ar vrea să se culce cu Geta, pe care, și la 80 de ani, ar putea să o facă „fericită”.

Copiii de țigani fură florile din cimitir: o altă realitate românească.

Cum moare omul? O discuție cu prietenul său, despre femei…și moarte. În cimitir. Joacă table tocmai pe locul unde Tache își dorea mormântul, și unde, prietenul cu care acum joacă table, își va găsi locul de înmormântare.

Îi spune că are cancer: simplu și…printre rânduri.

Prietenul: Nu-mi vine să cred…

Tache: A zis că în două-trei luni

Nu se filosofează pe tema morții, ci oamenii devin mai profunzi, mai responsabili în…faptul iminenței ei.

Prietenul său nu mai are chef de jocul de table. În fața morții nu e timp pentru joacă

Îi cere prietenului său să îl înmormînteze: „vreau o moarte cum trebuie”. A fost la doctor pentru că simțea că „umblă” ceva prin el, că „roade” din el.

Prietenul său se enervează, când află că locul de sub banca unde ei joacă table și pe care îl dorise pentru soția lui (una dintre ele), va fi mormântul lui Tache.

Tache vrea să fie în mijlocul cimitirului…un rege…

„Aci, în vârf, mă îngrop!”: în mijlocul unei movile cu trepte.

Merită locul, după „34 de ani de carieră”. Însă prietenul nu vrea să îl îngroape. Îl trimite la…o înmormântare de lux, făcută de Păfălău (care aduce a manelist celebru…prin stereotipiile lui) și fiul (care arată a pierde vară).

Lui Tache i se greșește numele, vârsta…până și pe cruce. I se ia locul de înmormântare și i se dă altuia: drama omului cinstit din România.

Pregătirea propriei sale înmormântări e plină de peripeții. Și fetele de pe centură sunt invitate la înmormântare, pentru ca să fie convoiul mortuar mai mare…iar șantajul sexual aranjat pentru șeful cimitirului (care se credea impotent) se transformă într-un mariaj pentru Geta.

Tache e bătut în fața propriei case, ajunge la spital și, din cauza unui mesaj telefonic prost decriptat…prietenul lui Tache face infarct și îi ia locul în vârful movilei iar el află că nu are cancer, ci doar o apendicită.

Morala filmului: moartea nu se petrece când și cum vrem noi iar, în fața ei, reacționăm întotdeauna precipitat.

Did you like this? Share it: