Cry

Only You frighten man with Thy beauty,
You and only You make him happy with Thy mercy, my God,
because You are the joy of all creatures.

We seek to enjoy, but fail in a sullen joy…

And we are surly because we don’t see beyond us,
but we lose our-selfs in the things.

But when You strengthen us,
then we feel
that our life is the happiness.

Have mercy on us,
those who hope only to You!

The Voice of Happiness

Postmodernity is a world that wants happiness, searches it, but only on earthly matters. And this aspects, in most times, are grotesque. Whether it’s about pornography, about alcohol, drugs or a crazy life, postmodern world doesn’t see relationship with God as necessary. And when you do not have connection to the transcendence of God, then the happiness leaves peoples.

And (here is the solution!) true faith of Orthodoxy is the only that makes you happy and happy to talk about all aspects of your life. For that spiritual life is nothing else but living in the grace of God, and that is a full depth in relationship with God and people.

And the joy of Orthodoxy is, in a fundamental mode, ontological because it is, in same time, theological. For the Lord, risen from the dead, says above all: Enjoy! For that, the man full of grace considers as a priority the joy of God, namely a clean life and full of good things.

But theological life puts equal sign between life and holiness, while the postmodernity is a world of appearance. Postmodern ideology is a perverse actress, it’s a mind dazzler and who doesn’t care how you put your head on the pillow.

From the theological point of view, playing theater is to be hypocritical. We can not go on stage with our own salvation! Therefore, to be happy, you must be a man grown in holiness and whose gestures are real, authentic. To enjoy, ie, you must be happy.

Comentarii la corespondența Sfântului Teofan Zăvorâtul (2)

Prima parte…

***

Făcute în data de 16 februarie 1999.

*

Smerenie și sfială ca a Sfinților Îngeri: „părerile smerite despre sine pe care le aveți sunt simțăminte îngerești”, pentru că sunt umpleri ale voastre de harul lui Dumnezeu.

*

Îngerii sunt „mai smeriți decât toți oamenii”, pentru că văd mult mai deplin slava lui Dumnezeu.

*

Providențiați clipă de clipă: „fiecare moment al vieții și fiecare întâlnire” a noastră e lucrarea providenței dumnezeiești, a lui Dumnezeu, Care ne duce acolo unde ne putem mântui. De unde putem trage concluziile îndreptării noastre.

*

„Trebuințele duhului [sau viața duhovnicească n.n.]…[și] împlinirea lor se numește singurul lucru care trebuie căutat”. De care avem nevoie mai înainte de toate celelalte ale vieții și ale profesiei noastre.

*

„Influențele din afară nu aduc nimic nou [vieții noastre interioare n.n.], ci doar trezesc ceea ce există deja înăuntru”. Asta pentru cei care maximalizează influențele externe asupra noastră.

Sfântul Teofan ne spune aici că lucrurile care ne incită în mod profund sunt cele care se înscriu, în mod real, în căutările vii, reale, ale persoanei noastre.

*

„Dezordinea [sufletească, interioară n.n.] nu este înnăscută”, nu ne naștem cu ea în suflet. Ea e o consecință a tuturor păcatelor noastre și a căutărilor noastre antagonice.

Adică noi ne-o facem, cu mâna noastră…și, de aceea, putem ajunge la unitatea interioară și la pacea duhului și a minții noastre, când începem să împlinim poruncile lui Dumnezeu.

*

Nu suntem creați pentru josnicii: „ființa noastră, în starea ei pură, este iubitoare de demnitate”, de bine, de ceea ce înnobilează pe om.

*

Ce înseamnă să devii conștient de răul tău și al lumii fără nădejdea credinței: „Fără Evanghelie, o astfel de trezire a duhului [la cunoașterea profundă a oamenilor n.n.] ar fi păgubitoare [de suflet, debusolantă n.n.], căci ne-ar duce, [în mod] negreșit, la disperare”.

Și mulți ajung la disperare, la deznădejde, mai înainte de a cunoaște cât de mult ne iubește Dumnezeu și cât de repede se poate schimba omul, și sucombă în nihilism.

*

Credința e o ofertă mântuitoare și nu o ghilotină:  „Dumnezeu nu obligă pe nimeni [să creadă și] să se mântuiască, ci numai oferă această șansă, mântuind numai pe cel ce alege mântuirea”. Pe cel care Îl înțelege și se atașează total de iubirea Aceluia, Care ne-a iubit mai mult decât pe Sine.

*

Sfântul Teofan îl numește drept un „muribund”, pe cel care oprește lucrarea harului în sine. Adică pe cel care nu se mai îngrijește de mântuirea sa.

*

„Râvna duhovnicească nu o alungă pe cea sufletească”. Adică râvna de a trăi în har nu alungă râvna de a citi, de a cunoaște, de a iubi oameni, lucruri, obiecte, proiecte.

*

Relația dintre râvna/voința noastră și lucrarea harului: „dacă râvna [noastră] se stinge, se stinge și Duhul [adică lucrarea harului n.n.] odată cu ea”. Se stinge simțire harului în noi, dacă nu dorim continuu noi și noi îmbogățiri în fapte bune, în cunoaștere și în har.

*

Ce înseamnă schimbarea continuă a minții: „înnoirea minții este înnoirea duhului nostru după har”, adică influența și lucrarea continuă a harului dumnezeiesc asupra întregii noastre persoane.

*

Doar noi putem să ne ajutăm: „truda curățirii [de patimi și de gânduri rele] trebuie să o ducem singuri”. Pentru că ea se face în noi și nu în afara noastră.

*

Minunea Botezului nostru: el „combină și topește împreună harul dumnezeiesc cu ființa noastră”. Adică ne umple de har, ne face ființe dumnezeiești din oameni trupești.

Tocmai de aceea, Sfântul Teofan continuă și spune: „ființa creștinului nu e simplă, ci compusă din natură și har”.

Lucrul fundamental, cu alte cuvinte, care se produce în Botezul nostru e acela, că devenim fii ai lui Dumnezeu după har și că putem crește, la nesfârșit, în comuniunea cu Dumnezeu.

*

Despre continua noastră îndumnezeire: „intră în Împărăția lui Dumnezeu, numai aceia în care harul nu rămâne ascuns [în străfundul ființei lor n.n.], ci se dezvăluie [continuu în persoana și în faptele vieții lor n.n.], pătrunzându-le întreaga făptură și luminând, [în mod] vizibil, chiar [și] din afară” pe alții.

*

Contacul cu omul duhovnicesc: „Toți cei ce intră în contact cu un om cuprins de har simt neobișnuita putere care emană din el [puterea harului adică n.n.] și care se manifestă în diferite moduri” în cei care îl văd.

Și se manifestă ca iluminare, ca înțelegere, ca bucurie, ca împlinire interioară…

*

Adevărata luminare a omului: „singura sursă de lumină dinlăuntrul nostru este harul”.

*

Ce înseamnă să îți dorești lucruri reale și profunde: „ca să ne dorim ceva, trebuie ca lucrul acela să aibă o tainică legătură cu noi [cu aspirațiile profunde ale persoanei noastre și cu virtuțile noastre n.n.], să ne fie folositor sau de neînlocuit sau, pur și simplu, să ne placă atât de mult, încât viața, fără el, să ne pară fără sens”.

Altitudinea alegerii, în mod evident, pentru Sfântul Teofan, e foarte mare, pentru că el ne spune să ne dorim lucruri sau virtuți care ne împlinesc și mai mult și să nu cerem ceva lui Dumnezeu, care e doar o joacă, doar un moft.

*

Dorința trebuie să devină hotărâre, spune el. Trebuie să devină o trăsătură de caracter, pentru ca să nu avem nimic de-a face cu gesturile frivole, zvăpăiate…

*

Rugăciunea particulară, cea de dincolo de canonul  liturgic personal, trebuie să fie o expresie plenară a vieții noastre.

De aceea el spune cuiva: „Obișnuiți-vă să vă rugați cu cuvintele dumneavoastră”, pentru ca să simțim că Îi spunem, așa cum ne dorim, toată inima, tot oful, toate aspirațiile, stând la taifas intim cu Sine.

*

Cum se pronunță rugăciunea vorbită sau cea interioară: „să rostiți [cuvintele] din adâncul minții și al inimii”. Simțind că vă umpleți de ceea ce spuneți, de ceea ce doriți, de ceea ce nădăjduiți.

*

Obișnuirea cu rugăciunea: „trebuie să învățăm să ne rugăm [din ce în ce mai suplu, mai profund, mai intim, mai sincer în fața Lui n.n.], așa cum învățăm orice alt lucru”. Adică rugăciunea e un efort, e un exercițiu teologic plin de evlavie și trebuie să ne fie un lucru foarte deplin introdus în viața noastră zilnică.

*

Silirea și concentrarea puterilor mentale: „fără muncă [silire de sine n.n.] și concentrare a minții nu veți obține nimic din cele duhovnicești”, pentru că simțirea harului vine când mintea e în pace, când a început să învețe să se păstreze unitară și lipsită de dezordinea imaginației.

*

Cum ajungi să te vezi interior: „Cuvântul lui Dumnezeu este asemenea unei oglinzi”. În oglinda poruncilor Sale, împlinind poruncile Sale, te vezi și mai mult, înțelegi cine ești și ce trebuie să devii.

*

Teologia și cunoașterea noastră sunt rodul milei Sale: „am fi rămas neștiutori, de nu ar fi fost mila lui Dumnezeu”. De nu S-ar fi manifestat foarte milostiv în viața noastră, a fiecăruia, pentru ca să ne învețe, pas cu pas, cum se înțelege una sau alta și ce să facem ca să ne sfințim viața.

*

Memoria vieții duhovnicești: „chiar cel ce s-a lăsat condus [de către Dumnezeu în viața lui n.n.] nu le poate vedea [nu își poate înțelege lucrurile vieții sale n.n.] decât după ce le-a trecut, privind în urmă”.

Și, din acest motiv, o mare parte din experiența duhovnicească nu se dobândește la timpul prezent, ci retrospectiv, contemplându-ne existența cu bune și rele deopotrivă.

*

Cum faptele virtuoase se întrepătrund și sunt împreună: „pomenirea lui Dumnezeu [care înseamnă, deopotrivă, și amintirea lui Dumnezeu și rugăciunea către Sine n.n.]…trebuie unită cu frica de Dumnezeu și cu evlavia”, pentru că trebuie să ne amintim de El și să stăm în fața Lui cu evlavie, cu temere profundă și nu indiferenți la detalii.

***