Au fost făcute în ziua de 27 aprilie 2001, conform traducerii, din limba greacă, a lui Adrian Tănăsescu-Vlas, după volumul dăruit nouă de către traducător.

***

1. Sfântul Iacov blestemă un izvor, datorită unor fete necuviincioase, și el seacă de îndată, iar pe ele: să îmbătrânească.

Ajunge episcop (cred că în Nisibe).

O piatră mare, de asemenea, e spartă prin blestemul său.

Îl face să moară pe acela care se prefăcea moart, după care îl învie.

La p. 16: Sfântul Apostol Petru nu i-a înviat pe Anania și Safira „fiindcă la începutul propovăduirii celei de mântuire [a Bisericii] era nevoie de teamă”, adică de ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu transmis prin Sfinții Săi.

Fericitul Teodoret îl numește pe Sfântul Constantin cel Mare drept „Zorobabelul turmei noastre creștinești (că precum acela a întors robia dreptcredincioșilor din toată străinătatea și a ridicat Dumnezeieștile Biserici ce zăceau dărâmate), a adunat în vremea aceea pe întâi-stătătorii tuturor Bisericilor în Niceea”, la primul Sinod Ecumenic.

Și autorul despre care vorbim, Sfântul Iacov, a participat la Sinodul I Ecumenic.

Prin rugăciunea sa, Șapur al perșilor și oastea lui e atacată de muște câinești și de țânțari.

*

2. Sfântul Iulian avea un ucenic, pe Iacov, care a adormit la vârsta de 104 ani.

Spunea el: „vorba rupe, [în mod] tâlhărește, mintea de [la] cugetarea la Dumnezeu”. Adică discuțiile cu oamenii ne îndepărtează de rugăciunea continuă, intimă, în fața lui Dumnezeu.

Numai prin faptul că s-a închinat și s-a rugat a omorât o fiară sălbatică.

Asterie, un alt ucenic al Sfântului Iulian, a băut din izvorul ce a izvorât în acel loc, unde lacrimile Învățătorului său au căzut pe nisip.

Sfântul Iulian „atât de sporit era [în sfințenie] și atât de înalt cu fapta bună, că de niciun fel de cinstiri nu se socotea vrednic și se lepăda de ele, socotind că defel [nicidecum] nu i se cuvin, dar le răbda, văzând că ele erau binefăcătoare pentru cei ce i le aduceau”.

Milosteniile le făceau bine, în primul rând, acelora care i le aduceau și nu lui însuși.

Lui i s-a vestit, în mod dumnezeiește, că a fost ucis Iulian Apostatul.

Sfântul Iulian îl scapă pe un copil de la înecul într-un puț.

Perspectiva sa asupra bolii: „dacă sănătatea mea este de folos, îndată o va dărui Dumnezeu și pe aceasta”.

*

3. Sfântul Marchian cel Mare era din Cir. S-a zăvorât în pustie.

Perspectiva sa asupra postirii: „adevărata postire e lipsa neîncetată”. Adică nu a mânca odată mult și odată deloc, ci întotdeauna, că e post sau nu, să flămânzești în zi sau în noapte.

Sfântul Eusebiu îl vede la un moment dat pe Sfântul Marchian citind o carte și lumina dumnezeiască străfulgerându-i din creștetul său, care îl învăța în timp ce citea.

El vorbește despre frică ca despre o patimă pierzătoare. Frică în fața demonilor, a oamenilor, a grijilor și situațiilor de tot felul. La polul opus: vitejia duhovnicească.

Sfântul Marchian îl arde pe un balaur mare cu suflarea gurii lui.

Îi spune Sfântului Avit: „dragostea [pentru aproapele] e mai de cinste decât postul: că ea este așezământ dumnezeiesc, pe când postirea ține de voința noastră și [de aceea] se cuvine a cinsti cu mult mai mult legile lui Dumnezeu decât rânduielile noastre”.

Postul la care se referă aici, ca rânduială de sine, e postirea într-o zi, dincolo de posturile obișnuite, iar dragostea față de aproapele înseamnă, în acest context, să mănânce împreună cu cel care îl vizita.  Adică să înceteze postul său dacă era vizitat de către cineva, prin aceea de a fi ospitalier.

Despre mesalienii numiți și rugători. A se vedea mai multe date despre mesalieni în cartea noastră: Teologia mântuirii la Sfântul Marcu Ascetul (2010).

*

4. Sfântul Eusebiu se ruga într-un puț secat, într-o cisternă săpată în piatră, în care se colectează apa de ploaie în deșert. El trăia într-un sălaș mic, care nu avea ferestre. Trăia o viață de zăvorât, dar făcând ascultare se încredințează grijii de frați, adică sfătuirii duhovnicești.

*

5. Sfântul Puplie (Publius) spunea: „așa se cuvine și nouă să schimbăm între noi părțile cele de mult preț ale faptei bune”. Întrajutorare trupească și duhovnicească.

*

6. Pe Sfântul Simeon cel vechi de zile îl slujeau doi lei în deșert.

*

7. Sfântul Paladie a făcut să vorbească un om mort.

*

8. Sfântul Afraat vindecă calul împăratului.

Strică o vrajă și îl întoarce pe un bărbat la iubirea femeii sale.

Cu apa binecuvântată de către el se alungă lăcustele care mâncau recolta din țarină.

Pe Sfântul Afraat, scriitorul cărții de față, Fericitul Teodoret, l-a văzut pe când era copil.

Did you like this? Share it: