Zi: 6 iulie 2010

Însemnări din Scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur (1)

Leave a comment

***

Făcute în data de 31 martie 1999 după traducerea prezentă în rev. Ortodoxia (1978), nr. 4.

*

Sărbătoarea e în inima omului: „acolo-i adevărata sărbătoare, unde-i mântuirea sufletului”.

Dumnezeu ne dorește oricând: „Dumnezeu iese întru întâmpinarea noastră chiar [și] când totul ne duce la pieire”, la pierderea mântuirii noastre.

În comparație cu ajutorul lui Dumnezeu pentru umanitate, „umbră doar e ajutorul omenesc”.

Sfântul Ioan ne spune să nu maximalizăm suferința crezând că aceasta e suportabilitatea creștină: „suferă, dar pe măsura suferinței” pe care o ai.

Lipsa de măsură în toate: „este diavolească lipsa de măsură”. Adică să vrei lucruri peste puterea ta și peste suportabilitatea ta.

Fecioara e aceea care „se îngrijește de cele ale Domnului”.

„hrana este mâncarea somnului”. Hrana e cea care te trage la somn…și tot ea e cea care îți colorează visele.

Concentrarea asupra vieții ascetice: „să te gândești necontenit numai la nevoințele tale”.

Iubire și prezență: „cei care se iubesc nu se mulțumesc numai cu legătura sufletească a dragostei…[ci] au nevoie [și] de prezența trupească”, de întâlnirea cu cei iubiți.

„Trupul mi se află într-un singur loc, dar aripa dragostei zboară în toată lumea”.

„fericiți, voi care v-ați făcut toată lumea prieteni”.

Amintește de „preotul Eliade”.

Bucuria e adusă de voința noastră de a face binele: „bucuria nu stă în natura lucrurilor, ci în voința omului”.

***

O, tristețe prea dureroasă!: „Tristețea imită viermele veninos, care roade nu numai trupul, ci însuși sufletul; o molie, care roade nu numai oasele, ci și mintea; un veșnic călău, care nu sfâșie coastele, ci slăbește puterea sufletului; o noapte neîntreruptă, întuneric de nepătruns, furtună, tulburare, friguri nevăzute, mai pârjolitoare decât flacăra; război care nu pune jos armele, boală care orbește pe mulți din[tre] cei ce văd…Amiaza mare le este noapte adâncă”.

Întreaga asceză: „nu sunt răsplătite mai puțin suferințele decât faptele bune, ci, mai mult, suferințele [pentru Domnul și poruncile Sale] au chiar mai mare răsplată”.

„Nimic nu ne face atât de străluciți, atât de înviorați, nimic nu ne umple de mii și mii de bunătăți, ca mulțimea încercărilor, ca primejdiile, ostenelile, tristețile, uneltirile necontenite de la cei care nu s-ar cuveni [să ne facă rele, pentru că sunt confrații noștri], dacă le îndurăm cu seninătate pe toate”.

„Sufletele tinere nu sunt îngăduite cu multă pricepere, nici nu se străduiesc mult pentru virtute. În tinerețe, furtuna patimilor e mai cumplită, iar mintea, când cârmuiește patimile, mai slabă”.

***

„nu trebuie să te tulburi, nici să te neliniștești, ci tocmai, dimpotrivă, să te bucuri, să salți, să te încununezi și să dansezi. Dacă n-ai fi dat, mai înainte, diavolului lovituri de moarte nu s-ar fi sălbăticit atâta fiara, ca să meargă mai departe. Dovada curajului și a biruinței tale și dovada marii lui înfrângeri este că se năpustește și sare asupra ta cu mai multă furie, că-și arată mai tare nerușinarea, că varsă, mai din belșug, veninul”.

***

Însemnări din Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare

Leave a comment

***

Făcute în zilele de 22-23 octombrie 1998 după ediția PSB.

*

Omilia I

Cosmosul nu este o „întocmire făcută de la sine”, adică nu e o existență haotică, fără un Creator.

Despre Moise.

La baza lumii stă „o cauză rațională”.

Nu avem „o idee potrivită cu sfârșitul lumii”.

„A fost și înainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători și încă prunci cu cunoașterea. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită Puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veșnică, pururea fiitoare”.

Sensurile plurale ale lui „început”: „începutul înțelepciunii e frica de Domnul”, „începutul milosteniei este lauda de Dumnezeu”.

Lumea a fost gândită/proiectată și realizată de către Dumnezeu „pentru un scop folositor și pentru marea trebuință pe care o aduce celor ce există pe pământ”.

Lumea e „un loc unde se poate învăța cunoașterea lui Dumnezeu”.

Sfântul Vasile cel Mare privește crearea lumii și contemplarea ei în scop soteriologic.

„Lumea este o operă de artă, pusă înaintea tuturor spre a fi privită și contemplată și ca să facă cunoscută înțelepciunea Creatorului ei”.

Atotțiitorul: „toate se țin prin puterea Creatorului”.

Ridicarea minții la Dumnezeu: „din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreție, Care depășește toată mintea cu mulțimea puterii Sale”.

„Nu cunoaștem natura existențelor”.

*

Omilia a II-a

„Netocmit” = nu primise propria lui „podoabă”. Și cerul era „netocmit”.

Pământul era „nevăzut”.

„din pricina josniciei gândurilor lor n-au putut să vadă înălțimea adevărului”.

„Nu este, deci, un gând binecredincios să spui că răul este făcut de Dumnezeu, pentru că nimic din cele contrarii nu vin de la contrarul său, nici viața nu naște moarte, nici întunericul nu este [un] început al luminii, nici boala nu aduce sănătate…”.

„Răul [din om] e o stare sufletească potrivnică virtuții, din pricină că cei care nu sunt cu luare aminte asupra vieții lor se depărtează de bine”.

„cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina”.

*

Omilia a III-a

Despre tărie.

Caut harul Scripturii în ciuda neputinței mele: „nu pentru că mă gândesc la destoinicia mea, a celui ce interpretează Scriptura, ci la harul celor scrise în Scriptură”.

Timpul acordat lui Dumnezeu: „partea de timp, împrumutată lui Dumnezeu, nu se pierde, ci [ni] se dă înapoi cu mare adaos”.

„Scriptura Îl arată pe Dumnezeu poruncind și vorbind”.

Dumnezeu = „Marele Meșter”, Creator, Făcător al creației.

Pentru a ne bucura de adevărul lui Dumnezeu trebuie ca, mai înainte de toate, să aruncăm „înțelepciunea cea nebună”, cea care nu vine din harul Său.

„frumosul, în înțelesul dat aici de Scriptură, este ceea ce-i făcut în chip desăvârșit și servește bine scopului pentru care a fost făcut”.

„Artistul vede frumusețea fiecărei părți din opera sa înainte de terminarea ei și laudă fiecare parte, pentru că se duce cu gândul la sfârșitul operei lui”.

Scopul vederii lumii: „să înțelegeți din cele văzute pe Cel nevăzut, iar din frumusețea și mărturia zidirilor să vă faceți o idee potrivită de Cel ce ne-a zidit”.

Dumnezeu locuiește în noi prin harul Său: „Dumnezeu să locuiască în noi, printr-o necontenită aducere-aminte de El”.

*

Omilia a IV-a

Despre adunarea apelor.

„Marele Făcător de minuni și Meșter”

„Porunca aceea [a lui Dumnezeu] face ca apa să alerge”.

Multe date istorice despre mări, provincii, orașe, nume.

Valurile mării sunt „pașnice îmbrățișări”.

*

Omilia a V-a

Despre odrăslirea pământului.

Nu soarele e cauza celor care răsar din pământ, pentru că Dumnezeu a dat „pământului această podoabă înainte de facerea soarelui”.

„Un singur fir de iarbă, o singură plantă sunt de ajuns să-ți facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate”.

„Ceea ce socoteai că ai avea de spus împotriva Creatorului, aceea te face să-I aduci un adaos [un plus] de mulțumire”.

„Numai că atunci trandafirul era fără spini; mai târziu a fost adăugat spinul frumuseții florii, ca să avem durerea aproape de veselia desfătării; spre a ne aduce aminte de păcat, din pricina căruia pământul a fost osândit să răsară spini”.

„lucru minunat este că vei găsi în copaci semne asemănătoare tinereții și bătrâneții omului”

„Nimeni dar care trăiește [acum] în păcat să nu-și piardă nădejdea!”. Există nădejde de mântuire pentru toți, pentru că pentru toți e pocăința.

*

Omilia a VI-a

Despre facerea luminătorilor cerești.

„Dacă vreodată, într-o noapte senină, privești frumusețea cea nespusă a stelelor, ți-ai făcut o idee despre Arhitectul universului”.

„soarele este cauza și tatăl luminii”

„În istoria creației este semănată, în chip tainic, dogma teologiei”.

„la început, s-a adus la existență natura luminii, acum, corpul acesta ceresc a fost făcut [adică soarele] ca să fie vehicul al acelei lumini prim-născute”.

„un cuvânt ne învață în taină, că atunci când vom da răspuns de faptele săvârșite în viață, natura focului [slavei Sale] se va împărți, pe de o parte în lumină, spre desfătarea celor drepți iar, pe de altă parte, în durere arzătoare, rânduită celor osândiți”, celor din Iad.

„la toate lucrurile compuse deosebim esența celui care primește și însușirea care se adaugă”.

„întunericul fuge la apropierea grabnică a luminii, pentru că atunci, când au fost create la început, au fost create, prin natura lor, străine una de alta”.

Despre zodiac și astrologie. Despre zei și anotimpuri.

Cum apare și se dezvoltă mitologia: „basme vrednice de râs au fost răspândite [peste tot] de babele cărora le place băutura și care pălăvrăgesc pretutindenea”.

*

Omilia a VII-a

Despre târâtoare și pești.

„Pentru cel înțelept este mai bine să fie sărac”.

„Slăbiciunea trupului meu însă și ceasul târziu al serii mă silesc să-mi opresc aici cuvântul”.

*

Omilia a VIII-a

Despre cele zburătoare și despre cele din apă.

„Cuvântul dumnezeiesc creează cele ce se fac”.

Sufletul animalului apare odată cu el și piere odată cu el.

Turtureaua rămâne singură dacă îi moare bărbătușul.

„Dumnezeul nostru n-a creat nimic de prisos și nici n-a lăsat vreo lipsă din cele de neapărată trebuință”.

Postul cu sufletul.

*

Omilia a IX-a

Despre cele de pe uscat.

*

Omilia a X-a

Lucrurile înăscute firii noastre.

„Omul când ajunge la desăvârșire este ridicat la vrednicia Îngerilor”.

„Să lăsăm cuvântul nostru să se odihnească aici, mulțumindu-se cu cele spuse”.

***

Însemnări din Fericitul Teodoret al Cirului, „Viețile Sfinților Pustnici din Siria” (2)

Leave a comment

Partea a doua…

***

Însemnări din zilele de 28-29 aprilie 2001.

*

9. Sfântul Petru adoarme la 99 de ani, după 92 de ani de lupte pentru înțelepciunea duhovnicească.

A viețuit într-un mormânt.

L-a vindecat pe un om nebun, care era și îndrăcit pe deasupra, pe nume: Daniel, care a început să îi slujească.

Prin sulemeniri/ajustările feței și ale părului „osândiți pe Ziditor pentru neputință”, adică arătați că Dumnezeu nu v-ar fi făcut destul de frumoși.

A vindecat pe cineva de boală de ochi prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci.

A vindecat și alți îndrăciți.

*

10. Sfântul Teodosie „pletele [capului] și le purta nespălate, lungi, până la picioare și mai departe, drept pentru care și le lega de trup în dreptul șalelor”.

Scoate apă din stâncă cu toiagul.

A fost înmormântat în Biserica Sfinților Mucenici alături de Sfântul Iulian și de Sfântul Afraat, despre care am vorbit în prima parte.

*

11. Sfântul Roman avea plete și purta greutăți de fier pe trup ca și Sfântul Teodosie, amintit anterior.

N-a folosit foc sau lumină de la sfeșnic.

Se numea pe sine sărac și cerșetor.

*

12. Sfântul Zinon se odihnea pe un așternut format din iarbă și paie întinse pe niște pietre.

*

13. Sfântul Macedonie era poreclit „mâncătorul de orez”.

O vindecă pe o femeie de patima ghiftuirii nesățioase, adică de patima mâncatului mult.

O vindecă pe o fecioară de dracul care intrase în ea prin vrăji.

O vindecă pe o femeie care își ieșise din minți.

A avut harisma prorociei.

Fericitul Teodoret, autorul cărții, s-a născut prin rugăciunile Sfântului Macedonie.

Și el a fost îngropat în Biserica Sfinților Mucenici.

*

14. Sfântul Maesumà l-a vindecat pe un copil, prin rugăciuni făcute în fața Sfintei Mese a altarului.

*

15. Sfântul Achepsima a trăit, ca zăvorât într-o căsuță, timp de 60 de ani.

Mânca linte muiată în apă.

Purta fiare grele pe el și de aceea era înconvoiat.

A fost hirotonit preot înainte cu 5 zile de adormirea sa, pentru că știa că va muri.

*

16. Sfântul Maron

Rai = Grădină.

*

17. Sfântul Avraam ascunde faptul că e monah pentru a creștina un sat mare.

Ajunge episcop în Carra și aici nu mânca decât lăptuci sălbatice, cicoare, țelină și cele asemenea, fără a bea apă.

Mânca din poame numai după slujba de seară.

*

18. Sfântul Eusebie a fost un zăvorât.

Văzător al luminii dumnezeiești.

Mânca doar 15 smochine în cele 7 săptămâni ale Postului Mare.

*

19. Sfântul Solomon se naște în satul Capersana, pe malul de apus al Eufratului.

A trăit ca un zăvorât total.

O singură dată pe an, făcând o scobitură sub pământ, primea un tain de mâncare pentru tot anul, fără să vorbească cu vreun om.

Arhiereul cetății l-a hirotonit preot, găurind un perete al colibei iar el nici în această situație nu a spus nimic.

*

20. Sfântul Maris a trăit 37 de ani de zăvorâre în satul Omir.

Avea o haină de capră și mânca doar pâine și sare.

Fericitul Teodoret a slujit în fața Sfântului Maris Liturghia „folosind ca jertfelnic mâinile diaconului” (p. 113) său.

*

21. Sfântul Iacov trăia fără acoperiș deasupra capului, după ce, mai înainte, dusese viață de zăvorâre.

A înviat un copil.

Vorbește despre ispitele diavolilor și despre aparițiile lor.

*

22. Sfinții Talasie și Limneu.

Sfântul Talasie și-a impus tăcerea, apoi a trăit fără acoperiș deasupra.

*

23. Sfântul Ioan a poruncit să fie tăiat migdalul care îi aducea mângâiere, adică puțin confort, pentru ca să se nevoiască și mai mult.

*

24. Sfinții Zevino și Polihronie.

Sfântul Zevino se ruga la bătrânețe sprijinindu-se în toiag.

Sfântul Polihronie sta toată noaptea, în picioare, la rugăciune având în spate o buturugă de stejar foarte grea.

Sfântul Polihronie, la oricine venea la el, îi cuprindea picioarele amândouă și își lipea fruntea de pământ în fața lui.

Tot despre el, autorul nostru spune: „Știu că de multe ori am venit, cerând binecuvântare, și n-am aflat la dânsul decât două smochine”. Pentru că postea foarte mult.

*

25. Sfântul Asclepie.

*

26. Sfântul Simeon Stâlpnicul se naște în Sisan și e cioban de oi.

Nu mânca câte o săptămână întreagă.

S-a legat cu o frânghie, din scoarță de finic, direct pe piele și a făcut rană.

După ce e alungat din mănăstire pe nedrept se roagă într-un puț.

Trăiește 3 ani, ca zăvorât, într-o căsuță.

Ajunge să postească câte 40 de zile.

Timp de 28 de ani nu a mâncat în perioada Postului Mare.

Pentru ca să se nevoiască și mai mult a pus 20 de ploșnițe ca să îi mănânce din rănile de pe trupul său.

Veneau la el pentru ajutor nu numai creștini, ci și ismaeliți (arabi), perși, armeni, iviri (gruzini), omiriți, spanioli, bretoni, gali, italieni…

A trăit pe 3 stâlpi: de 6, de 12 și de 30 de coți înălțime.

Vindecă pe o căpetenie saracină de slăbănogire după ce acesta mărturisește credința în Sfânta Treime.

Are vederi extatice.

Pasărea devine piatră pentru că un ismaelitean îl luase pe Sfântul Simeon ca martor că nu mai mănâncă carne.

Regina ismaelitenilor a devenit mamă prin rugăciunile sale.

Stătea în picioare vreme îndelungată la rugăciune, după care făcea multe metanii și închinăciuni în fața lui Dumnezeu.

Noaptea sta cu mâinile întinse către cer nedormind și fiind neobosit.

Predica de două ori pe zi celor din jurul stâlpului pe care se nevoia.

De asemenea judeca între oameni, dând hotărâri drepte.

*

27. Sfântul Baradat s-a zăvorât într-o colibă, apoi într-un adăpost ca o cutie, prin zăbrelele căreia intrau toate intemperiile.

Apoi a stat în picioare, cu mâinile ridicate către cer.

S-a îmbrăcat cu o haină de piele în întregime, în afară de nas și gură.

Era foarte iscusit la întrebări și răspunsuri și la silogisme adânci și puternice.

*

28. Sfântul Talaleu, în momentul când a ajuns lângă o capiște idolească, a produs demonilor  care locuiau acolo o așa mare enervare, încât aceștia au smuls din rădăcină, imediat, mai mult de 500 de smochini și de măslini în floare.

Dracii țipau noaptea și îi apăreau ca lumini.

A locuit într-o cușcă făcută de el însuși.

*

29. Sfintele Marana și Chira erau din Veria. Purtau veșminte largi și lungi.

Amândouă purtau fiare pe ele.

Au ajuns până la Ierusalim și până la locașul Sfintei Tecla din Isauria, dus și întors, fără ca să mănânce ceva.

*

30. Sfânta Domnina a locuit într-o chilie mică din tulpini în grădina casei mamei sale.

Mânca linte muiată în apă.

Se acoperă de tot cu haina și stătea plecată cu capul până la genunchi.

Vorbea slab și nedeslușit, întotdeauna printre lacrimi.

Spune autorul nostru: „De multe ori mi-a luat dreapta, punându-și-o pe ochi și când mi-o lăsa era udă într-o așa măsură, că picurau lacrimi de pe ea”.

***