Nu numai că eram atent la ochii aceia sticloși, răi, ca o mușcătură de viperă dar, cu coada ochiului, vedeam ce zgomot are celălalt, prietenul lui, în inimă, acel zgomot asurzitor de vuvuzelă, pe care îl auzi numai dacă decriptezi grimasele feței.

Ce aș fi putut să fac într-un moment ca acela? Am tăcut…și priveam absent avalanșa de cuvinte, care ieșea de sub ochii răi și gura largă, lehamisită de atâtea spurcăciuni…

Și celălalt s-a liniștit, în mod brutal, când a auzit soneria…și apoi pașii aceia rigizi ai lui D., care provoacă spaimă…numai prin ideea că are să vină și are să te găsească într-o ipostază aiurea, pe care el o taxează în mod unilateral.

Ce puteam să știu de dincolo de frazele lor încurcate, într-adins mânjite cu cuvinte înțepenite?

Că el murise, iremediabil, pentru mine…

În secunde pline de zgomot…interior…

Iar eu aveam atâtea să-i spun…și credeam că trebuie să i le spun…încât acum totul mi se pare o șaradă care nu s-a petrecut niciodată…

Did you like this? Share it: