Somn năucitor
Atunci și-a dat seama A. ce se întâmplă: toți dorm pe ei și nu înțeleg ce le spui. Vorbești cu pereții, cu roșcovele, cu cocostârcii, dar niciodată cu oamenii, pentru că oamenii nu înțeleg lucrurile care îi depășesc.
Îi vedeam zvâcnetul tâmplelor albe și încruntate…Parcă sângele dorea să zboare.
Se întoarse spre mine disperată, dar totuși…reținută…
– Ce putem face în atare situație?
– Nimic, o liniștii eu, cu acea liniște care îi înnebunește pe oameni.
-Cum nimic?! Să îi lăsăm proști, așa, fără niciun Dumnezeu și să își piardă sufletul?!!…
-Nu, nu și-l pierd! Abia încep să vadă când durerea e mai atroce. Acum tocmai pentru că nu îi doare…nu văd…lucrurile de care se lovesc toată ziua: de prezența lui Dumnezeu, de moartea lor sufletească, de micimea lor de suflet…și nu de minte. Îi duce capul…dar îl folosesc numai la prostii…
Ploaia cădea în rafale prăpăstioase. Pământul se surpa sub noi sau se amesteca cu frica noastră. Eram tot mai singuri între ape și tot mai aproape de friguri…
Somnul năucitor are, din când în când, sincope de luciditate exasperantă. Cred că asta simțise A. : disperarea de a fi tu însuți și nimic mai mult! Disperarea de a fi mic și neimportant într-o trenă lungă de apă…ca să mă exprim eufemistic…