Onomasticonul lui Eusebiu de Cezareea (ed. 1862)
Read Online(~479 pg)
PDF (Google.com)(7.5 M)
EPUB(~479 pg)
Kindle(~479 pg)
Daisy(~479 pg)
Full Text(628.0 K)
DjVu(8.4 M)
Metadata(25.6 K)
All Files: HTTP
Ediție greco-latină.
Read Online(~479 pg)
PDF (Google.com)(7.5 M)
EPUB(~479 pg)
Kindle(~479 pg)
Daisy(~479 pg)
Full Text(628.0 K)
DjVu(8.4 M)
Metadata(25.6 K)
All Files: HTTP
Ediție greco-latină.
***
2 martie 1999. Citesc primele trei cuvântări ale Sfântului Ioan Gură de Aur spre lauda Sfântului Apostol Pavel. Trei din șapte, traduse de Pr. Matei Pâslaru în rev. BOR (1971), nr. 12-13, p. 1211-1223. Asta după ce am ieșit de la cursul de Noul Testament.
Și aici spune, la un moment dat, Sfântul Ioan: „Lumea întreagă puneți-o pe un disc al balanței, iar sufletul lui Pavel pe celălalt și veți vedea atunci că acesta cântărește mai greu”.
Din orice parte a discursurilor țâșnește dragostea Sfântului Ioan pentru Sfântul Pavel, ca în toate comentariile sale de altfel. O dragoste sfântă și prin care a învățat enorm de la Sfântul Pavel.
*
Am citit și cartea Părintelui I. G. Coman despre poezia Sfântului Grigorie de Nazianz și nu sunt de acord cu ideea de tristețe în poezia gregoriană. Aici e mult mai mult decât tristețea, spleenul păcătos al poeților francezi spre exemplu.
E vorba de durere profundă și nu de tristețe. De o durere care a născut experiență duhovnicească și care nu s-a pierdut în detalii mohorâte, egoiste, dezordonate.
Spune Sfântul Grigorie într-un poem: „Ca o porumbiță cu aripi întinse sau rândunea mult aș dori ca să zbor”.
Nici nu sunt de acord cu ideea de revoltă față de Dumnezeu, pe care părintele Coman o trage din anumite afirmații pline de dramatism ale Sfântului Grigorie.
*
Viața Sfântului Antonie cel Mare. Se naște în 250-251, în Queman, Koma sau Komea, actualul Queman el Arus. A vorbit numai limba coptă.
E cunoscut în mod personal de Sfântul Atanasie cel Mare, care va scrie despre viața și nevoințele sale sub titlul: Viața și petrecerea Cuviosului nostru Părinte Antonie (în rom. în vol 16 din col. PSB). A fost compusă și trimisă monahilor imediat după anul 356 d. Hr.
A trăit 20 de ani în munte. La 105 ani era înconjurat de către ucenici.
*
29 martie 1999. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia împotriva mâniei. Fragmente…
„Mânia este o nebunie de scurtă durată”.
„mâniosul nu se deosebește întru nimic de demoniac”.
„cel care insultă pe unul ce nu bagă în seamă insulta, nu poate să-și găsească mulțumire în insulte”. Cel care te insultă, cu alte cuvinte, te vrea îndurerat cu orice chip…
„ție nu-ți va părea rău niciodată de virtutea de care ai dat dovadă”.
„Nu-i o rușine să fii sărac; dimpotrivă este o rușine să nu porți, în chip demn, sărăcia”.
„să avem o râvnă egală pentru iubirea virtuții ca și pentru ura păcatului”. Adică să nu urâm păcatul mai mult decât iubim virtutea.
„Indignarea este un fel de aprindere și o pornire iute a pasiunii”. Ne indignăm de rău sau de nedreptate atunci când vedem că acestea s-au produs. Dacă nu ne indignăm atunci suntem nesimțiți…
„nu cuvintele unuia sau a altuia provoacă în noi supărarea, ci mândria noastră de a ne socoti mai buni decât cel care ne-a insultat, prețuirea exagerată pe care fiecare o avem despre noi” înșine.
*
Am citit Vecernia Sfântului Grigorie de Nazianz.
Fragmente:
„buzele tale nu le-a acoperit mormântul”
„te-ai arătat gură a teologiei”
„suindu-te în carul faptelor bune, care duce la cer, te-ai înălțat la frumusețea cea neapusă”
„ochiul cel privighetor al harului și gura cea înțeleaptă a Duhului”.
„izvorul ce țâșnește apele dumnezeieștii dulceți”
„arând ogorul inimilor credincioșilor”
„întunericul care mă tulbură”, cel al păcatului
„priveghind cu cuvântul adevărului lui Hristos”
Observ peste tot delicatețea plină de adevăr și de iubire a imnografilor pentru Sfinții cărora li se roagă și a căror viață o cântă.
*
Din nou din Epistolele Sfântului Ioan Gură de Aur.
În 404 era la Carteria, apoi la Cucuz în exilul său.
„Fie că-mi scrii des, fie că-mi scrii rar, eu tot ace[eași] părere am de dragostea ce-mi porți”.
„culeg multă mângâiere având des [parte de] bucuria scrisorilor tale”
„Locuiesc într-un loc tare pustiu, cel mai pustiu loc din lume”.
„Marile tale daruri [pentru mine] sunt dragostea ta curată și caldă”.
„e chinuit de o tuse rebelă”
Lui Rufin îi spune: „nu-ți scriu des cu hârtie și cerneală, ci cu gândul și cu inima”.
„roiuri de scrisori”
S-a îmbolnăvit de friguri în surghiun.
„Cuptorul tristeții pe care îl porți în suflet”…
„Are și tristețea mare și multă răsplată”.
„lungimea drumului nu mă desparte deloc de voi. Așa e aripa dragostei!”.
„Puternic și silnic lucru este dragostea; mai silnică decât omul care îți împrumută bani”. Care ți-i împrumută…și ți-i cere înapoi cu multă enervare. Sau decât un cămătar…
„Dragostea e ca și marea, nu se umple, deși se varsă în ea de pretutindeni nenumărate râuri”.
„să mă pot bucura de dragostea ta dulce, caldă și curată”
„Sufletele mari cuceresc în scurtă vreme pe cei ce-i întâlnesc”.
„Cu cât săvârșiți mai cu osteneală o faptă, cu atât mai mare vă e plata”.
„Cei ce știu să iubească curat, n-au nevoie de vreme îndelungată, ci în scurtă vreme totul săvârșesc”, termină.
„cu scrisorile tale potolește-mi dorul”
„așa e sufletul tău mare și sublim”
„Lucrurile de acum au nevoie numai de rugăciune”, pentru ca să se împlinească.
Lui Peanie îi spune: „doresc să te văd și să-ți sărut iubitul tău cap”.
„Virtutea înflorește cu cât i se aduce mai mult război”.
„o tăcere a limbii, nu a inimii”
„Cunosc tăria dragostei tale”.
„dragostea voastră puternică și plină de foc”.
*
Uneori doar citesc…nu îmi iau însemnări. De aceea când îmi notez ceva e doar gândul, lucrul important care mi-a sărit în față…Pentru că citesc ca să mă umplu de ceea ce citesc.
***
*
Închiderea sfintelor uși, tragerea dverei și acoperirea Cinstitelor Daruri cu aerul reamintesc de noaptea în care s-a produs trădarea Domnului de către Iuda, ducerea Sa la Caiafa și Ana, mărturiile mincinoase, batjocurile, bătăile cu palma peste obraz și lepădarea Sfântului Petru.
Ridicarea aerului, strângerea dverei și deschiderea ușilor altarului reamintesc de dimineața în care Mântuitorul Hristos a fost dat lui Pilat spre judecată. Însă și de Îngerul care a venit și a dat la o parte piatra de la ușa momântului Domnului.
„Să stăm bine, să stăm cu frică” e trimitere la prima zi a Domnului în mormânt.
„Să luăm aminte la Sfânta Jertfă” = a doua zi în mormânt.
„În pace a o aduce” = a treia zi în mormânt.
„În curțile Tale, În Ierusalim, în muntele cel sfânt al Lui, priviți, sus să avem inimile!”.
Diaconii care poartă în mâini ripide închipuie pe Serafimii și Heruvimii care Îl înconjoară mereu pe Împăratul slavei.
„Sfântul Duh săvârșește Tainele prin mâna și limba preoților”.
„Ale Tale dintru ale Tale”, pentru că Îți reîntoarcem pe cele pe care ne-ai poruncit, prin Sfinții Apostoli, să Ți le aducem.
„Mila lui Dumnezeu este Hristos”.
„Părinte, Tată ceresc, învrednicește-ne pe noi, fără de osândă, cu cuget curat, să cutezăm a Te chema și a zice”…
„Să sfințească numele Lui întru noi, adică fapta noastră să fie vrednică de luat în seamă”.
„Fă-te ca un ostaș duhovnicesc, pentru ca să placi Împăratului care te-a înrolat în armata Sa”.
Îngerii, „într-o armonie profundă, Te slăvesc pe Tine”.
„Pâinea sufletului [este] cuvântul lui Dumnezeu”.
„Fie ca să cădem în mâinile Tale, că precum este măreția Ta, așa este și mila Ta, Părinte Atotțiitorule”.
„Pace tuturor!” adică fie ca să avem mintea liniștită.
„Sfintele Sfinților”. „El [îi] numește Sfinți pe cei curați de conștiința cea rea și [care] au credință sinceră în Sfintele” Taine ale Domnului.
„Bogăția Sfinților este cea a faptelor bune”.
„Sfânta Pâine…împărtășește din sfințire și celorlalte Daruri”.
„dacă am avea mii de fapte de îndreptare dar am fi ranchiunoși, nimic din cele ale mântuirii nu vom putea dobândi”.
Ridicarea rămășițelor sfinte de pe Sfântul Disc reamintește de Înălțarea Domnului.
Ultima cădire [din Sfântul Altar] reamintește de harul Sfântului Duh, dat prin inspirație dumnezeiască Sfinților Apostoli, după Învierea Sa din morți.
Rugăciunea amvonului reprezintă pecetluirea tuturor cererilor către Dumnezeu și o recapitulare a tuturor dorințelor noastre fundamentale exprimate liturgic.
Anafura sau evloghia/ binecuvântarea cu care plecăm de la Sfânta Liturghie închipuie trupul Prea Sfintei Fecioare.
Iubiți frați și surori întru Domnul,
nu e de ajuns să avem ochi, ci trebuie să și vedem. Iar dacă vedem lucrurile din jur, din cauza sănătății fizice a ochilor noștri, adevărata sănătate a sufletului, care vine din credință și din sfințenie, ne dă să avem adevărata vedere. Iar dacă vederea fizică înseamnă răsfrângerea luminii în ochii noștri, din afară spre înăuntru, vederea duhovnicească e o vedere din înăuntru spre în afară, harul lui Dumnezeu fiind lumina minții noastre.
Tocmai de aceea, pentru că sunt fără lumină duhovnicească în ei înșiși, foarte mulți văd doar ceea ce-i interesează. De celelalte fac abstracție…Însă când faci abstracție de alții, de toți ceilalți pentru ca să îți vezi doar de afacerile tale, atunci ești orb pentru alții și ești orb și pentru tine, pentru că lucrurile acestei lumi sunt create de către Dumnezeu ca materiale de construcție ale comuniunii și nu ale egoismului.
Și ce se întâmplă, mă întrebați, când devenim proprii noștri idoli? Începem să ajustăm tot ceea ce se petrece în jurul nostru la interesele noastre mărunte, enervându-ne ba că plouă, ba că nu avem mai mulți bani sau că nu suntem și mai băgați în seamă, pentru că credem că lumea începe cu noi și că toate sunt pe fața acestui pământ pentru ca să ne satisfacă pornirile egoiste.
Iubirea de sine te face o casă fără ferestre. Și ferestrele ființei noastre, ochii, sunt construiți de Dumnezeu în îmbinarea desăvârșită a ființei noastre tocmai cu acest scop: să iradieze lumina duhovnicească din suflet și, prin ei, să intre în noi, tot mai multe persoane și lucruri pentru care să binecuvântăm pe Dumnezeu.
Și am dus discuția spre această direcție, pentru că Evanghelia de azi ne vorbește despre doi orbi (Lc. 9, 27), adică despre sufletul și trupul nostru, care auzind că trece pe lângă ei Iisus Domnul, au strigat spre El ca să le dea lumina vieții veșnice, slava cea necreată a Prea Sfintei Treimi.
Casa fără ferestre a dorit lumina. Pentru că o casă fără ferestre înseamnă să fii tuflo,j [tiflos], orb. Și toți suntem orbi, chiar dacă vedem bine cu ochii fizici, dacă nu suntem străbătuți/ dacă nu suntem plini de lumina lui Dumnezeu, cea prin care ochii inimii Îl vede și Îl recunoaște pe Creatorul întregii făpturi.
Și numai când omul, în întregimea sa, strigă spre Domnul, adică e o rugăciune plină de ardoare și cere miluirea Lui, atunci El îl învață cele ale casei Lui (Lc. 9, 28), Se întreține cu el în rugăciune, Se atinge de ochii lui (Lc. 9, 29) și îi deschide (Lc. 9, 30).
Pentru că vederea adevărată, cea duhovnicească, e un dar al credinței și al ascezei continue și ea trebuie întreținută printr-o totală apropiere de Domnul slavei, adică prin împlinirea poruncilor Sale. Și când vezi pe Dumnezeu și dreptatea Lui cu tine și cu întreaga lume, atunci dorești să o mărturisești tuturor (Lc. 9, 31) pentru ca toți să se bucure de mântuirea Domnului.
Orbii au avut credință și nădejde multă față de Fiul lui David (Lc. 9, 27), adică față de Mesia, însă lumina ochilor și vederea duhovnicească au fost darurile Lui pentru ei, pentru ca să ne arate că infirmitatea nu e o povară în mântuirea noastră, ci, cel mai adesea, ea este un motiv puternic de întărire în lupta duhovnicească.
Să vrei mai mult, pe fiecare clipă, în cunoașterea lui Dumnezeu și în trăirea poruncilor Sale înseamnă să dorești să vezi și mai mult, și mai clar, și mai din lăuntru voia Sa. Și această dorință sfântă vine din iubirea față de Cel care ne luminează continuu și Care ne învață că El e discret în raportarea Sa față de noi (Lc. 9, 30), dar că inima noastră trebuie să fie plină de mulțumire pentru toate cele dăruite de către El (Lc. 9, 31).
Dumnezeu ne umple de lumină în tăcerea rugăciunii noastre.
Dumnezeu ne dă darul de a vedea din ce în ce mai departe prin ochii credinței și ai harului Său.
Dumnezeu ne deschide spre veșnicie continuu, pentru că ne dă să strângem în rugăciunea noastră întreaga lume pentru a I-o redărui Lui, Celui care ne-a dat-o atât de încântătoare și de profundă.
A treia minune însă a Evangheliei zilei, ne subliniază adevărul, că muțenia e un semn de satanizare (Lc. 9, 32-33), când consideri că adevărul sau mântuirea e numai pentru tine sau pentru alți câțiva și nu pentru toți. Sau dăm dovadă de un mare satanism, când vedem în Scriptură și la Părinții Bisericii numai idei incongruente, amănunte istorice întortocheate, literale și literaturizate și nu vorbim despre adevărul dumnezeiesc și îndumnezeitor al lor.
E un mare satanism deci să vorbești despre litera Scripturii dar să taci, să amuțești când vine vorba de Duhul ei.
Însă, tot la fel, e o dovadă de satanism dorința de a nu vrea să comunici, de a nu vrea să ai relații de prietenie și de dragoste frățească, de a nu avea deschidere spre comuniune.
Ești un kwfo,j [cofos], un mut, dacă minți când trebuie să spui adevărul, dacă faci din adevăr o mască profitabilă, dacă scoți din vocabularul tău tot ce i-ar atrage pe oameni spre tine și îi ții pe toți la distanță.
Finalul Evangheliei ne arată cele două tabere ale lumii: unii admiră binele, minunea, adevărul (Lc. 9, 33), pe când alții transformă minunea în glumă, mitologizează minciuna, îi demonizează pe alții prin ceea ce fac (Lc. 9, 34).
Pentru că fariseii, după cum vedem (Lc. 9, 34) nu neagă evidența minunii, ci pe Autorul minunii. Iar orice eterodox, care ia în mână Scriptura sau cărțile Sfinților noștri, va încerca nu să nege existența cărților ci să denatureze adevărul lor, sfințenia, măreția lor, adică ceea ce ne îndumnezeiește.
Iar un vin de mulți ani, peste care punem apă în neștire, nu mai are deloc grandoare, ci devine apă chioară, după cum este exegeza la Scriptură și la Sfinți fără a fi plini de harul lui Dumnezeu și a trăi în sfințenie. Căci intenția perversă și lipsa de lumină duhovnicească te fac să spui prostii cu carul, să motivezi inadmisibilul și să statutezi lucruri care nu sunt în derularea firească a Tradiției Bisericii.
Ultimul verset al zilei, Lc. 9, 35, ne vorbește despre dinamismul, despre neobosirea Domnului în acțiunea preasfântă de propovăduire a adevărului și de vindecare a omului în integralitatea sa: „Și a străbătut Iisus toate orașele și satele și a învățat în sinagogile lor și a propovăduit Evanghelia Împărăției [lui Dumnezeu] și a vindecat toată boală și toată neputința/slăbiciunea”.
Pentru că adevărul credinței e sănătatea și întărirea duhovnicească a omului și de aici începe vindecarea fiecăruia dintre noi. Iar pentru ca să faci faptele credinței trebuie să știi dogmele dreptei credințe, canoanele, slujbele, mărturisirile de credință ale Bisericii, tot adevărul ei dumnezeiesc, pentru ca să te vindeci de gânduri și judecăți false și de muțenia nedoxologizării.
Pentru că adevărul ne eliberează și de orbire și de muțenie. Cu cât spunem lui Dumnezeu adevărul nostru și îl spovedim Lui, cu atât vedem tot mai bine și Îl lăudăm tot mai mult pe El, devenind case aerisite, cu ferestre luminate și pline de mirosurile îmbătătoare ale dreptei cinstiri și ale evlaviei dumnezeiești.
Și când ne întărim în credință și în doxologie ne umplem și de râvna mărturisirii adevărului, pe care îl scoatem din fântâna curată a ființei noastre străluminate de har. Pentru că, fără umplerea noastră de har, așa cum ne-a spus Domnul, din inimă țâșnesc numai păcate, numai apucături nelegiuite, numai hule la adresa adevărului.
Cei doi orbi, văd iar demonizatul mut, vorbește!
Și văd…și vorbește…pentru că nu mai sunt singuri, nu mai sunt idoli, nu mai se simt autosuficienți, ci își văd împlinirea numai în alergarea după El și după alții. Pentru că au învățat această alergare spre bine, spre mântuirea oamenilor de la El, Cel care alerga, plin de dor, după oaia cea pierdută a întregii umanități.
Și astfel, în acest iulie, în această lună a lui cuptor (cu mai multă ploaie în acest an…), Domnul ne învață, că dorul de Dumnezeu nu intră niciodată în vacanță și că ortodoxul nu are concedii, pentru că râvna casei lui Dumnezeu îl mistuie.
Pentru că concediul, concedierea înseamnă părăsire, plecare, uitare…pe când viața creștină e o continuă străbatere, înaintare, viață plină de vâlvătaie, de dor pentru mântuirea întregii lumii.
Să ne rugăm dar Domnului să ne umple de necuprinsul simțământ al lucrării duhovnicești, pentru care orice clipă e o valoare soteriologică, mântuitoare, în care ochii văd și mai mult și gura se bucură și laudă pe Dumnezeu din prisosul, din adâncul inimii. Amin!