Predică la duminica a 7-a după Rusalii (2010)

Iubiți frați și surori întru Domnul,

nu e de ajuns să avem ochi, ci trebuie să și vedem. Iar dacă vedem lucrurile din jur, din cauza sănătății fizice a ochilor noștri, adevărata sănătate a sufletului, care vine din credință și din sfințenie, ne dă să avem adevărata vedere. Iar dacă vederea fizică înseamnă răsfrângerea luminii în ochii noștri, din afară spre înăuntru, vederea duhovnicească e o vedere din înăuntru spre în afară, harul lui Dumnezeu fiind lumina minții noastre.

Tocmai de aceea, pentru că sunt fără lumină duhovnicească în ei înșiși, foarte mulți văd doar ceea ce-i interesează. De celelalte fac abstracție…Însă când faci abstracție de alții, de toți ceilalți pentru ca să îți vezi doar de afacerile tale, atunci ești orb pentru alții și ești orb și pentru tine, pentru că lucrurile acestei lumi sunt create de către Dumnezeu ca materiale de construcție ale comuniunii și nu ale egoismului.

Și ce se întâmplă, mă întrebați, când devenim proprii noștri idoli? Începem să ajustăm tot ceea ce se petrece în jurul nostru la interesele noastre mărunte, enervându-ne ba că plouă, ba că nu avem mai mulți bani sau că nu suntem și mai băgați în seamă, pentru că credem că lumea începe cu noi și că toate sunt pe fața acestui pământ pentru ca să ne satisfacă pornirile egoiste.

Iubirea de sine te face o casă fără ferestre. Și ferestrele ființei noastre, ochii, sunt construiți de Dumnezeu în îmbinarea desăvârșită a ființei noastre tocmai cu acest scop: să iradieze lumina duhovnicească din suflet și, prin ei, să intre în noi, tot mai multe persoane și lucruri pentru care să binecuvântăm pe Dumnezeu.

Și am dus discuția spre această direcție, pentru că Evanghelia de azi ne vorbește despre doi orbi (Lc. 9, 27), adică despre sufletul și trupul nostru, care auzind că trece pe lângă ei Iisus Domnul, au strigat spre El ca să le dea lumina vieții veșnice, slava cea necreată a Prea Sfintei Treimi.

Casa fără ferestre a dorit lumina. Pentru că o casă fără ferestre înseamnă să fii tuflo,j [tiflos], orb. Și toți suntem orbi, chiar dacă vedem bine cu ochii fizici, dacă nu suntem străbătuți/ dacă nu suntem plini de lumina lui Dumnezeu, cea prin care ochii inimii Îl vede și Îl recunoaște pe Creatorul întregii făpturi.

Și numai când omul, în întregimea sa, strigă spre Domnul, adică e o rugăciune plină de ardoare și cere miluirea Lui, atunci El îl învață cele ale casei Lui (Lc. 9, 28), Se întreține cu el în rugăciune, Se atinge de ochii lui (Lc. 9, 29) și îi deschide (Lc. 9, 30).

Pentru că vederea adevărată, cea duhovnicească, e un dar al credinței și al ascezei continue și ea trebuie întreținută printr-o totală apropiere de Domnul slavei, adică prin împlinirea poruncilor Sale. Și când vezi pe Dumnezeu și dreptatea Lui cu tine și cu întreaga lume, atunci dorești să o mărturisești tuturor (Lc. 9, 31) pentru ca toți să se bucure de mântuirea Domnului.

Orbii au avut credință și nădejde multă față de Fiul lui David (Lc. 9, 27), adică față de Mesia, însă lumina ochilor și vederea duhovnicească au fost darurile Lui pentru ei, pentru ca să ne arate că infirmitatea nu e o povară  în mântuirea noastră, ci, cel mai adesea, ea este un motiv puternic de întărire în lupta duhovnicească.

Să vrei mai mult, pe fiecare clipă, în cunoașterea lui Dumnezeu și în trăirea poruncilor Sale înseamnă să dorești să vezi și mai mult, și mai clar, și mai din lăuntru voia Sa. Și această dorință sfântă vine din iubirea față de Cel care ne luminează continuu și Care ne învață că El e discret în raportarea Sa față de noi (Lc. 9, 30), dar că inima noastră trebuie să fie plină de mulțumire pentru toate cele dăruite de către El (Lc. 9, 31).

Dumnezeu ne umple de lumină în tăcerea rugăciunii noastre.

Dumnezeu ne dă darul de a vedea din ce în ce mai departe prin ochii credinței și ai harului Său.

Dumnezeu ne deschide spre veșnicie continuu, pentru că ne dă să strângem în rugăciunea noastră întreaga lume pentru a I-o redărui Lui, Celui care ne-a dat-o atât de încântătoare și de profundă.

A treia minune însă a Evangheliei zilei, ne subliniază adevărul, că muțenia e un semn de satanizare (Lc. 9, 32-33), când consideri că adevărul sau mântuirea e numai pentru tine sau pentru alți câțiva și nu pentru toți. Sau dăm dovadă de un mare satanism, când vedem în Scriptură și la Părinții Bisericii numai idei incongruente, amănunte istorice întortocheate, literale și literaturizate și nu vorbim despre adevărul dumnezeiesc și îndumnezeitor al lor.

E un mare satanism deci să vorbești despre litera Scripturii dar să taci, să amuțești când vine vorba de Duhul ei.

Însă, tot la fel, e o dovadă de satanism dorința de a nu vrea să comunici, de a nu vrea să ai relații de prietenie și de dragoste frățească, de a nu avea deschidere spre comuniune.

Ești un kwfo,j [cofos], un mut, dacă minți când trebuie să spui adevărul, dacă faci din adevăr o mască profitabilă, dacă scoți din vocabularul tău tot ce i-ar atrage pe oameni spre tine și îi ții pe toți la distanță.

Finalul Evangheliei ne arată cele două tabere ale lumii: unii admiră binele, minunea, adevărul (Lc. 9, 33), pe când alții transformă minunea în glumă, mitologizează minciuna, îi demonizează pe alții prin ceea ce fac (Lc. 9, 34).

Pentru că fariseii, după cum vedem (Lc. 9, 34) nu neagă evidența minunii, ci pe Autorul minunii. Iar orice eterodox, care ia în mână Scriptura sau cărțile Sfinților noștri, va încerca nu să nege existența cărților ci să denatureze adevărul lor, sfințenia, măreția lor, adică ceea ce ne îndumnezeiește.

Iar un vin de mulți ani, peste care punem apă în neștire, nu mai are deloc grandoare, ci devine apă chioară, după cum este exegeza la Scriptură și la Sfinți fără a fi plini de harul lui Dumnezeu și a trăi în sfințenie. Căci intenția perversă și lipsa de lumină duhovnicească te fac să spui prostii cu carul, să motivezi inadmisibilul și să statutezi lucruri care nu sunt în derularea firească a Tradiției Bisericii.

Ultimul verset al zilei, Lc. 9, 35, ne vorbește despre dinamismul, despre neobosirea Domnului în acțiunea preasfântă de propovăduire a adevărului și de vindecare a omului în integralitatea sa: „Și a străbătut Iisus toate orașele și satele și a învățat în sinagogile lor și a propovăduit Evanghelia Împărăției [lui Dumnezeu] și a vindecat toată boală și toată neputința/slăbiciunea”.

Pentru că adevărul credinței e sănătatea și întărirea duhovnicească a omului și de aici începe vindecarea fiecăruia dintre noi. Iar pentru ca să faci faptele credinței trebuie să știi dogmele dreptei credințe, canoanele, slujbele, mărturisirile de credință ale Bisericii, tot adevărul ei dumnezeiesc, pentru ca să te vindeci de gânduri și judecăți false și de muțenia nedoxologizării.

Pentru că adevărul ne eliberează și de orbire și de muțenie. Cu cât spunem lui Dumnezeu adevărul nostru și îl spovedim Lui, cu atât vedem tot mai bine și Îl lăudăm tot mai mult pe El, devenind case aerisite, cu ferestre luminate și pline de mirosurile îmbătătoare ale dreptei cinstiri și ale evlaviei dumnezeiești.

Și când ne întărim în credință și în doxologie ne umplem și de râvna mărturisirii adevărului, pe care îl scoatem din fântâna curată a ființei noastre străluminate de har. Pentru că, fără umplerea noastră de har, așa cum ne-a spus Domnul, din inimă țâșnesc numai păcate, numai apucături nelegiuite, numai hule la adresa adevărului.

Cei doi orbi, văd iar demonizatul mut, vorbește!

Și văd…și vorbește…pentru că nu mai sunt singuri, nu mai sunt idoli, nu mai se simt autosuficienți, ci își văd împlinirea numai în alergarea după El și după alții. Pentru că au învățat această alergare spre bine, spre mântuirea oamenilor de la El, Cel care alerga, plin de dor, după oaia cea pierdută a întregii umanități.

Și astfel, în acest iulie, în această lună a lui cuptor (cu mai multă ploaie în acest an…), Domnul ne învață, că dorul de Dumnezeu nu intră niciodată în vacanță și că ortodoxul nu are concedii, pentru că râvna casei lui Dumnezeu îl mistuie.

Pentru că concediul, concedierea înseamnă părăsire, plecare, uitare…pe când viața creștină e o continuă străbatere, înaintare, viață plină de vâlvătaie, de dor pentru mântuirea întregii lumii.

Să ne rugăm dar Domnului să ne umple de necuprinsul simțământ al lucrării duhovnicești, pentru care orice clipă e o valoare soteriologică, mântuitoare, în care ochii văd și mai mult și gura se bucură și laudă  pe Dumnezeu din prisosul, din adâncul inimii. Amin!