Durerea multă din acea zi…alături de cititul mult, excesiv, m-au făcut să plâng. Ochii obosiți se bucură de plâns. Lacrimile sunt o ploaie reconfortantă a ochilor…și o întinerire a inimii.

Mă tot ștergeam la ochi…și, chiar dacă nu mi se părea că văd prea bine (și dincolo de pleoape începea o lume tăcută), aveam credința că dacă tot plâng…și dacă tot mă șterg…se ia acel ceva (inexistent de altfel) din ochi…și am să văd.

Nu am reușit decât să îmi obosesc tot mai mult ochii…Și, într-un târziu, m-am așezat pe scaunul cu spătar înalt, mi-am pus capul într-o parte…și am amuțit în gânduri.

Parcă auzeam valurile mării…

Parcă eram pe un munte înalt, și fremăta vântul pe la urechile mele și prin păr…

Parcă mâncam ceva rece…iarăși reconfortant.

Și mi s-a prins mintea într-un detaliu (atunci important) acela că ochii sunt canalele care duc în inimă, în sufletul meu și că de aceea am nevoie de ei: pentru ca să văd cu inima.

Însă știam, că și orb, și fără vedere, pot vedea în lăuntrul inimii, cu ochii minții în inimă…și că mă pot ruga…și că pot vorbi cu cei care mă văd și cu ochii…iar eu i-aș vedea doar cu ochii sufletului meu.

Nu suport ceasul, ticăitul ceasului, de aceea nu am niciunul în cameră. Numai ceasuri tăcute…

Ceasul mă face să mă grăbesc. Și uneori ne grăbim atât de mult, crezând că vom înțelege mai repede unele lucruri sau că vom face și mai repede altele…Însă nimic nu se face până nu se coace profund și până nu se dospește în lăuntrul ființei noastre.

Ascultam tăcerea cu ochii închiși…și în ritmul inimii mele mă rugam fără cuvinte…

De ce trebuie ca, mereu, să cerem câte ceva?

De ce ne trebuie lucruri…care nu ne trebuie?

Și iarăși îmi ascultam zâmbetul, deschizând ochii, pentru că începuse să îmi fie mai bine după momentele de liniște, de tăcere și de lacrimi, care se amestecau cu toată durerea inimii mele și cu toată bucuria pe care o mai aveam …sau o avusesem…

Did you like this? Share it: