Scrisul e o îndeletnicire cu vaste proprietăți curative și catartice. Scriu nu pentru că am înnebunit să bat pe taste când afară fierbe asfaltul, când în casă e o căldură de mori, ci pentru că numai așa îmi relaxez nervii, altfel tensionați la culme.

Așa mă aerisesc, mă oxigenez, mă detoxifiez de gânduri negre, mă radicalizez în lupta cu propria mea incertitudine și nerăbdare.

Știu, sunt un om din ce în ce mai retractil social, care încerc să-mi contagiez cuvintele.

Mă zbat între virtutea cunoașterii și unele vicii ale culturii, pe care aș vrea să le neutralizez.

Există cultura expresiei, cultura vizualului, cultura muzicală, poate că și olfactivă, în funcție de cum alege omul să se exprime pe sine, cum crede că se poate expune mai concludent în conștiința altora. Și fiecare are multe departamente…

Mă cizelez și îmi rafinez vederea unui univers, cu păreri de rău că trec pe lângă alte universuri, pe care nu le pot explora aprofundat.

Cărțile îți dau simțul interior al galaxiei, senzația distanțelor infinitezimale dintre cuvinte și semnificații sau a distanțelor de ani lumină în care se măsoară viața umană lăuntrică.

Descătușarea de contingență prin scris nu e o ficțiune.

*

O să trecem, odată cu calculatorul și internetul, la o altă dimensiune a scrisului, mult mai amplă? Cel puțin așa ar trebui. De ce noile generații, ale internetului, nu se grăbesc atunci să scrie cărți multe și mari, când au alte scule la dispoziție în comparație cu părinții lor, mult mai performante?

Sau ar fi interesați, dar nu au cultul muncii, cum zicea aseară cineva, adică mintea lor clocește ouă de aur, dar nu urmează și retribuția.

Noi când avem motivația nu avem oportunitățile și când avem oportunitățile, ne-am pierdut motivația. Și între timp, au trecut secolele ca secundele și istoria ca apa.

Unii admiră și alții fluieră. Între cele două categorii, doar puțini pun osul la bătaie.

Did you like this? Share it: