Comentarii la Scrisorile Fericitului Ioan de la Valaam (2)
***
Partea întâi…
*
Comentariile au fost făcute pe data de 8 și 10 noiembrie 1998.
*
Conținutul libertății noastre: „noi trebuie să tindem spre virtute și să ne nevoim: în aceasta stă libertatea noastră”. Libertatea noastră e una soteriologică, cu alte cuvinte. Doar faptele care ne mântuie reprezintă adevărata expresie a libertății noastre.
*
Înțelegerea presupune identitate de experiență: „doar cel înduhovnicit îl poate înțelege pe cel asemenea lui”.
*
Valoarea recunoașterii de sine: „Nimic nu este mai folositor decât a-i considera pe toți ceilalți buni și pe tine mai rău decât toți”.
*
Când vezi și înțelegi adâncul oamenilor „vizitele și conversațiile te umplu de tristețe”, de durerea că sunt neîmpliniți sau de durerea pentru durerile lor.
*
Dumnezeiescul Ioan vedea memoria și imaginația legate printr-un cordon ombilical, tocmai de aceea a scris la un moment dat: „memoria și imaginația sunt un singur simțământ interior”.
Nu că e una și aceeași memoria cu imaginația ci că memoria se actualizează foarte rapid în fantasmele imaginației și de aceea poate provoca mari daune interioare celui care se nevoiește.
*
Vorbind despre starea de har a celui care se roagă, el a spus: „rugăciunea este o stare fericită”, împlinitoare. Dar această rugăciune e una plină de nevoință anterioară și de multă cunoaștere și nu e rugăciunea unuia care acum începe să se roage.
E rugăciunea celui înduhovnicit, care știe să atragă harul lui Dumnezeu prin curăția și smerenia sa și știe să îl păstreze prin râvna pentru adevăr și pentru voia lui Dumnezeu și prin iertare și îngăduință.
*
Patimile sunt neliniște: „nu există ordine în patimi”. Adică nu căuta logică interioară a faptelor în viața unuia care nu are minte duhovnicească și eforturi zilnice de înduhovnicire pentru că nu vei găsi așa ceva. Logica interioară a vieții e a celui înduhovnicit. Pentru că virtuțile sunt logica noastră iar patimile sunt degringolada noastră interioară.
*
Referindu-se la starea de bătrânețe și la cea în care suntem foarte bolnavi, Fericitul Ioan a spus: „grija de a ne prelungi viața [la nivel medical] este o mare greșeală și o slăbiciune”, o eroare de logică, pentru că nu viața multă ne mântuie ci curăția ei.
Trebuie să înțelegem și să acceptăm cât e voia lui Dumnezeu ca să trăim și să nu transformăm viața fizică într-un idol, într-o existență prin sine.
*
Da, e un mare adevăr: Sfinții Părinți „au încercat [au trăit / au experimentat] stări pe care au preferat să nu le pomenească”. Să nu vorbescă despre ele. Pentru că nu ar fi fost înțeleși…și și-ar fi atras și multă invidie sau laude exagerate.
Și, din acest motiv, o mare parte din experiența și din teologia Bisericii s-a pierdut, pentru că Sfinții lui Dumnezeu, în mare parte, au prefertat să cinstească cu tăcerea ceea ce nu putea fi înțeles în vremea lor. Ori nu au existat oameni care să-i înțeleagă…ori au preferat să nu își facă prea multă publicitate neavenită, pentru ca aceasta să nu le devină o povară.
*
Momentele de smerire personală ne cresc smerenia: „fără întâmplări ce ne smeresc este imposibil să devenim smeriți”.
Exemple de întâmplări care ne smeresc: căderea în diverse păcate și patimi pentru un timp anume, săvârșirea unor greșeli fără voia noastră, căderea în înșelări demonice, cunoașterea unor oameni care să ne cutremure prin sfințenia sau răutatea lor, mari minuni petrecute cu noi când eram pe punctul de a cădea în mari păcate…
Când Dumnezeu ne conduce pas cu pas ca să ne înțelegem viața și să facem raportări interioare între noi și alții atunci orice cădere și orice lucru auzit e o creștere în smerenie, în recunoașterea de sine și în preaslăvirea lui Dumnezeu, Care nu folosește o logică umană liniară în relația cu noi, ci se uită la adâncul inimii noastre, la voia noastră cea mai profundă, pentru ca să ne ridice iarăși la viață…
*
Smerenia ne afundă în har: „cu cât un om se smerește mai mult, cu atât harul îl vizitează mai des”. Iar vizitarea noastră de către harul lui Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu ne dă harul Său numai în anumite momente, ci că în anumite momente El revarsă har și mai mult și mai incredibil și insuportabil pentru ființa noastră.
Vizitarea noastră de către El înseamnă, în tradiția ortodoxă, ori abundență de har ori vedere extatică.
*
Se referă la darul rugăciunii: „Dumnezeu îi dă rugăciunea celui ce o cere”. Celui care se roagă continuu. Care se străduiește continuu în rugăciune.
*
„Păcatele de moarte, până la urmă, sunt cele de care avem cunoștință și pentru care nu ne căim”. Păcate de moarte= care omoară sufletul, adică viața duhovnicească din om. Care atentează la relația noastră cu Dumnezeu.
Sunt păcatele conștiente și în cadrul cărora ne astupăm conștiința, adică nu dorim să o ascultăm și să ne pocăim pentru ele.
*
În relația cu Dumnezeu nu există lucru în viața noastră care să nu aibă o mare importanță: „nimic nu ni se poate întâmpla [nu se poate petrece cu noi] fără voia lui Dumnezeu”.
Din acest motiv, orice lucru pe care îl trăim, bun sau rău din punctul nostru de vedere, trebuie să îl observăm în logica internă a mântuirii noastre. Adică ce vrea să ne spună? Ce ne-a adus? Ce a vrut să facă Dumnezeu cu noi printr-un anume eveniment petrecut în viața noastră?
Trebuie să decriptăm sensul, folosul, direcția dumnezeiască din faptele fiecărei zile. De aceea viața duhovnicească e o arheologizare a datelor existenței noastre. O analiză teologică curentă și continuă a tot ceea ce se petrece cu noi.
*
Nu o putem înțelege deplin…dar putem să respirăm viața duhovnicească din interiorul ei: „viața duhovnicească…cere o adâncă smerenie [continuă] și scapă rațiunii”, înțelegerii totalizatoare.
*
Noi trebuie să ne dăruim mai întâi!: „Dumnezeu nu ne-a poruncit să cerem de la ceilalți dragoste și virtute”, pentru a ne fi prieteni, ci ne-a învățat să îi iubim și să îi ajutăm întru toate.
*
„Nu există mântuire fără suferință”, pentru că despătimirea noastră cere suferință. Nu suferința însă e importantă (suferința în sine) ci ceea ce aduce ea: smerenie, înțelegere a neputințelor proprii și ale altora, dragoste și blândețe. Consecințele suferinței sunt cele care îl umanizează și îl îndumnezeiesc pe om.
*
Cultul Bisericii în viața noastră: „Eu am credință în rugăciunile Bisericii, așa păcătos cum mă aflu”. Adică am credința că mă voi mântui prin slujbele și rugăciunile și modul de existență liturgico-ascetic al Sfintei Biserici Ortodoxe.
*
„Rugăciunea și amintirea lui Dumnezeu sunt unul și același lucru” pentru omul înduhovnicit, pe care gândul la Dumnezeu îl face să se roage și rugăciunea lui e o vorbire continuă despre Dumnezeu și despre răspunsurile lui Dumnezeu la nevoile vieții sale.
*
Înspăimântare reală: „Este înspăimântător să te gândești că dincolo [în veșnicie] nu va fi sfârșit”. Nu există sfârșit al veșniciei.
*
Sfințenia se vede tot mai păcătoasă și nu tot mai sfântă: „cu cât omul înaintează în viața duhovnicească, cu atât se vede mai păcătos”. De ce? Pentru că se cunoaște tot mai mult pe sine și, la fel, înțelege tot mai mult cât efort, câtă curățire personală cere intimitatea continuă cu Dumnezeu.
Pentru că Sfântul e tot mai păcătos în cadrul relației lui cu Dumnezeu și nu cu semenii săi. Iar noi avem tendința să înțelegem sfințenia ca întrecere între oameni, când sfințenia reală e o continuă intrare în ritmurile interioare ale vieții cu Dumnezeu.
*
Cum arată sufletul omului înduhovnicit: „este plin de bunătate și de dragoste pentru toată ființa”, pentru întreaga existență.
Tocmai de aceea cel mai autentic ecologist e ortodoxul înduhovnicit, pentru că iubește pe om și creația lui Dumnezeu din interiorul relației cu Dumnezeu și nu iubește omul, copacul, apa, insecta, animalul pentru ele însele, ci pentru a le integra și ale umple de har în relația lui cu Dumnezeu.
*
Între smerenie și disperare: „păcatele trecutului…nasc [în noi] smerenia. Dar dacă această amintire [a păcatele noastre ne] duce la disperare [și obsesia sinuciderii], este semn că vrăjmașul [diavol] încearcă să ne tulbure sufletul”.
Pentru că amintirea păcatelor noastre trebuie să nască pocăință și smerenie și nu disperare. Disperarea e semnul neîncrederii în mila și iertarea lui Dumnezeu, adică a orgoliului personal.
Tocmai de aceea pocăința nu naște deznădejde ci bucurie de Dumnezeu și smerenie îmbelșugată.
Când unii nu se pot ierta pentru anumite fapte rele ale trecutului, de fapt nu vor să se dea în brațele milei lui Dumnezeu ci își cer de la ei înșiși o iertare a păcatelor proprii. Însă iertarea lui Dumnezeu e o împăcare cu trecutul, fără ca asta să însemne că ne plac păcatele trecutului, ci în sensul că acceptăm că greșelile sunt ale noastre dar de ele simțim că ne scapă Domnul și noi tragem din săvârșirea lor cele mai bune motive de îndreptare a vieții noastre.
*
Părintele duhovnicesc și ucenicii: „cu cât cei pe care îi sfătuiești sunt mai slabi [în fața păcatului], [cu atât] devii și tu mai slab”, mai înțelegător cu starea lor, mai îndurerat și traumatizat de eforturile lor de ieșire din captivitatea patimilor.
*
Ce se întâmplă dincolo cu sufletul lui/ al lor? : „Nu ne este dat nouă să judecăm viața de dincolo de mormânt”, pentru că judecata e a lui Dumnezeu.
*
Amintește de un cuvânt experențial al Sfântului Varsanufie cel Mare: demonul poate lua toate formele ca să ne mintă, în afară de forma Sfintei Cruci.
*
Și tot pe Sfântul Varsanufie îl citează cu cuvântul: „Să nu credeți că oamenii – fie ei și Sfinți – ar putea înțelege, [în mod] deplin, adevărurile dumnezeiești”. Asta pentru ca să înlăture ideea falsă, de atunci și de acum, că Sfinții Îl cunosc pe Dumnezeu cum Se cunoaște Acela pe Sine.
Sfinții sunt învățați și curățiți continuu de către Dumnezeu dar ei nu sunt atotștiutori și atotsfinți ca El.
*
Greșeala noastră fundamentală: „marea noastră geșeală este [aceea] de a nu ne gândi suficient [de mult] la plecarea din această lume”. Adică la moartea noastră. Nu ne gândim la moarte și de aceea ne găsim fără sprijinul virtuților în fața ei.