Pe teme „vechi”…

„Afirmația aproape general acceptată că romanul Varlaam și Ioasaf ar deriva dintr-o culgere de legende despre viața lui Budha a fost recent reluată în discuție și pusă sub semnul întrebării.

Se pare că locul de naștere al romanului se situează mai curând în Asia Mică. Prezența unor motive din cultura indiană denotă asemănări, nu dependențe, pentru că astfel de motive fie au călătorit din India spre Europa prin Asia Mică, fie s-au format independent la diferite grupări omenești, înainte de a se stbili un contact direct sau indirect între ele”[1].

*

Legenda despre Adam și Eva, considerată text bogomilic (I Ivanov, N. Cartojan ș. a.), datorită mai ales episodului privitor la zapisul încheiat între Adam și diavol, este, în forma editată aici, după cel mai vechi manuscris al legendei, legată de ideea generală a Paliei istorice, și anume de prefigurarea evenimentelor din Noul Testament prin cele ale Vechiului Testament. (…)

În cele mai multe manuscrise slavone și românești, textul legendei apare alături de alte texte din cuprinsul Paliei istorice. (…)

Atât manuscrisele românești derivate din Palia istorică, cât și cele slavone, conțin absolut toate, în episodul zapisului lui Adam, mențiunea faptului că Adam semnează pactul tocmai pentru că știia Adam că va să pogoară Dumnădzău pre pământ și să va naște din svânta și prea curata Fecioară Mariia, ceea ce leagă figura lui Adam de așa numita galerie a prorocilor din Vechiul Testament, care, alături de Sibile, prevestesc nașterea Mântuitorului. (…)

Pe de altă parte, prezența motivului iconografic al sfărâmării zapisului lui Adam la botezul lui Hristos, nu numai în pictura bisericească, ci și în ilustrația cărții religioase tipărite, arată că nu era vorba de un motiv care să fi fost de proveniență eretică, ci doar de un element parabiblic care nu contravenea canoanelor.”[2]

*

„Senzația (de coerență dramatică) o ai, adesea, la marii noștri cronicari, ceea ce nu se întâmplă la o lectură a cronicarilor medievali occidentali (francezi, de pildă), unde sunt descrise, cu mare patimă și minuție fel de fel de lucruri, care mai de care mai interesante, așezate alături, detaliu după detaliu, dar rarism însumat unei idei, unui sentiment. (…)

În scrierile Noului Testament, în schimb, sunt iminente momentele drmatice, în care oamenii stau față în față. În ceea ce privește spontaneitatea vorbirii și evidența sensibilă a întâmplărilor, nimic nu poate fi comparat cu tradiția iudaică.

Nu ne îndoim că străduința cronicarilor noștri de a pune în scenă, de a reda evidența faptelor (cum nu au încercat niciodată istoriografii romani), impulsul de a înfățișa, în loc de a domina materialul faptic, devenit pur retoric, vin, într-o mare măsură, de la scrierile evanghelice” [3].


[1] Cătălina Velculescu, Varlaam și Ioasaf, în Crestomație de Literatură Română Veche, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 172.

[2] Mihai Moraru, Cuvânt pentru Adam și Eva, în Crestomație de Literatură Română Veche, vol. I, op. cit., p. 191-192.

[3] Eugen Negrici, Imanența literaturii, Ed. Cartea Românească, București, 2009, p. 140-141.

Comentarii la Scrisorile Fericitului Ioan de la Valaam (3)

Prima și a doua parte

***

Comentariile au fost făcute pe data de 10 noiembrie 1998.

*

În comparație cu oamenii, care cad adesea în păcate, „numai Îngerii înaintează permanent în virtuți” și în cunoașterea lui Dumnezeu.

*

Mila lui Dumnezeu și păcatele noastre: „nu există păcat ce ar putea întrece milostivirea lui Dumnezeu”. Pentru ca să avem încredere în iertarea lui Dumnezeu și pentru ca să alergăm imediat spre pocăință.

*

Nevoința și delicatețea interioară: „rugăciunea este delicată, dar cere o nevoință aspră”. Pentru ca să ai delicatețea rugăciunii, sfiala și bucuria rugăciunii trebuie să ai mulți ani de nevoință interioară, adică de luptă cu patimile.

Delicatețea e un dar al curățirii de patimi și nu o mimare a mărinimiei sau a bunătății sufletești.

*

Sfătuirea patristică și lipsa dorinței de a o asculta: „sfaturile Sfinților Părinți nu se potrivesc acestui gen de persoane cărora le place [ca] să-i învețe pe alții”, fără ca să se fii despătimit. Fără ca să știe cum trebuie să îi conducă și care sunt rezultatele palpabile ale despătimirii.

*

Cădere și pocăință: „Este omenește să cazi, dar nepocăința aparține diavolului”. Rămânerea în nepocăință e lucrul cel mai grav, pentru că nu vrem să ieșim din propria noastră boală.

*

Și duritatea sfătuirii își are rolul ei în mântuirea noastră: „nici măcar Sfinții nu aveau mereu un cuvânt folositor și mângâietor”. Folositor în sensul de a fi pe placul omului.

*

Conștiința omului duhovnicesc: „Cum oare aș putea să dau sfaturi drepte, când eu însumi înaintez pe bâjbâite?”.

*

Între liniște interioară și suferințe: „liniștea și suferințele alternează și nici chiar Sfinții n-au fost ocoliți de aceste vicisitudini” ale vieții personale.

*

„Reculegerea este sufletul rugăciunii”. Pentru că rugăciunea e o reamintire a sinelui, o regândire continuă a vieții noastre în relație fiască cu Dumnezeu.

*

Subliniază adevărul că ascultarea e un martiriu al voinței. O moarte continuă față de perspectiva noastră pentru o perspectivă existențială mult mai încăpătoare. O lărgire a orizontului.

*

Citează vorba unui egumen: „Prețuiesc mai mult o conștiință slabă și smerită decât o virtute însoțită de mândrie”. De ce? Pentru că mândria este o slăbiciune a minții noastre și ne duce, în cele din urmă, la căderi mai mari sau mai mici.

*

„Minunile pot fi vătămătoare chiar și pentru Sfinți”. În sensul că Sfinții care fac minuni pot cădea în diverse ispite și păcate din partea celor care au beneficiat de rugăciunile lor.

*

Subliniază o altă spusă patristică, adânc experențială: „Cei ce nu și-au curățit inima de patimi și-și doresc contemplația stârnesc mânia divină”. Pentru că vor să înțeleagă prin contemplație acele înțelesuri duhovnicești pe care ni le aduc, în primul rând, curățirea de patimi.

Nu înțeleg că curățirea de patimi e treapta în care se formează puterea contemplativă a ființei noastre și de aceea vor să zidească o casă pornind cu ferestrele și nu cu temelia: despătimirea.

*

Înțelegerea duhovnicească e apanajul experienței și nu al citirii de cărți sfinte: „citim, însă nu putem înțelege în profunzime”. Și nu putem înțelege Scriptura și Părinții decât în măsură în care urmăm calea despătimirii.

*

„Fără viață activă [la bază] nu poate exista viață contemplativă”. Iar viața activă era pentru Fericitul Ioan tot travaliul vieții ascetice a Bisericii, care pregătește mintea noastră pentru înțelegerile adânci ale teologiei.

*

„Chiar și Sfinții Părinți au uneori gânduri imorale și murdare” și anumite căderi, pentru ca să trăiască mereu în ardoare pentru viața curată. Să nu se scufunde în lene și nelucrare.

*

Diferența dintre cel care păcătuiește și cel care constată păcatul: „nu cunoaștem motivele [intime, adânci ale] păcătosului, însă îl judecăm după porpria noastră stare interioară”. După propria noastră experiență, ca și când ce s-ar fi petrecut cu noi cândva, s-ar fi petrecut, aidoma, și cu el. O eroare de logică.

*

Nașterea noastră cea minunată: „Mă gândesc la felul în care eu, [cel] făcut de Dumnezeu, am venit în lume și cad în umire”. Sunt uimit de măreția milostivirii lui Dumnezeu cu mine dar și de perfecțiunea operei lui Dumnezeu, a constituției umane.

*

Tot trupul va învia: „chiar și trupurile ce sunt arse vor învia” la învierea cea de obște.

*

„Dacă din slăbiciune omenească mi se întâmplă să mă tulbur, mintea mea duhovnicească nu se uimește”. Pentru că mintea plină de har nu e umită de rău, ci se bucură doar de cele ale lui Dumnezeu.

*

„Sărmanul om! În tinerețe se luptă cu patimile, iar la bătrânețe cu neputinețe” aduse de diverse boli și de îmbătrânirea trupului.

*

O altă mărturisire profund adevărată: „Sfinții lui Dumnezeu au trecut prin experiențe atât de înspăimântătoare, încât nici măcar nu au vrut să le transmită prin scris”. Uneori, despre unele lucruri, preferi să taci, pentru că ți-e lehamite să mai vorbești, să mai dai detalii…

Răul e obositor și traumatizant. De aceea detalierea lui înseamnă să rămâi contaminat de boală…

*

Auzea zgomote și urme de pași din partea demonilor.

*

Rugăciunea și perceperea ei sobornicească: „Când te rogi Mântuitorului sau Maicii Domnului sau unui Sfânt oarecare, toți cei ce sălășluiesc în ceruri aud rugăciunea” ta. Pentru că o aud prin harul lui Dumnezeu care e în toți.

*

Despre citirea Sfintei Scripturi: „cu timpul, vei simți forța duhovnicească pe care [ți-]o dă o asemenea lectură”.

*

Unele lucruri le înțelegi…iar pentru cele pe care nu le înțelegi: „lasă deoparte ceea ce nu înțelegi”. Iar dacă nu înțelegi ceva din dogme, canoane, din cele ale Scripturii și ale Părinților nici nu discuta despre ele.

De aceea avem nevoie, în mod continuu, de aprofundări teologice, dacă vrem să stăm în ortodoxia credinței.

*

„Cel smerit nu are curiozitate pentru lucrurile de neînțeles”. Cei care se interesează de taine mari sau de sofisme teologice nu au, de fapt, căutări serioase în viața lor.

*

Caracteristicile smereniei: „simplitatea, sinceritatea și firescul”. Ești simplu în tot ceea ce faci, pentru că urmărești să înțelegi și nu să obscurizezi adevărurile dumnezeiești. Le faci cu sinceritate. Și nu ieși din normalul vieții gândind și trăind în mod smerit în fața lui Dumnezeu.

*

La un moment dat spune, cu multă durere: „Uneori, când îmi văd neglijența, îmi vine să-mi smulg părul din cap”. Neglijarea anumitor virtuți sau fapte cucernice.

*

„Îți scriu aceste rânduri plângând”. Compătimindu-te.

*

„Oamenii se deosebesc prin maniera [lor] de a muri”. Cum mor, pe fiecare zi, pentru această lume și cum mor, în cele din urmă, la sfârșitul vieții lor pământești.

Articole de ziua lui…Adrian Păunescu

Primul pe care l-am citit a fost al lui Victor Ciutacu (ieri) iar astăzi, l-am citit pe cel al lui Adrian Năstase. Ambii au admirat pe creatorul de geniu, din ce în ce mai obosit și răvășit

Și tocmai acest lucru rămâne peste timp: valoarea exprimată cu multă inteligență și trudă sagace.

Eu nu îi mai doresc mulți ani, domnului Păunescu, cu boala care îl înfrânge pas cu pas, ci să-și găsească pacea interioară.

A muri în pace înseamnă a-ți desăvârși opera.

Cum își construiesc alții infrastructura feroviară

Cu investiții în utilaje feroviare, prin specializarea oamenilor care lucrează la căile ferate…și fără să se fure ca la noi: masiv, în mod nesimțit.

Și, după cum se poate observa, e o încântare să privești modul în care se construiește și ritmul pe care îl are lucrarea.