„Afirmația aproape general acceptată că romanul Varlaam și Ioasaf ar deriva dintr-o culgere de legende despre viața lui Budha a fost recent reluată în discuție și pusă sub semnul întrebării.

Se pare că locul de naștere al romanului se situează mai curând în Asia Mică. Prezența unor motive din cultura indiană denotă asemănări, nu dependențe, pentru că astfel de motive fie au călătorit din India spre Europa prin Asia Mică, fie s-au format independent la diferite grupări omenești, înainte de a se stbili un contact direct sau indirect între ele”[1].

*

Legenda despre Adam și Eva, considerată text bogomilic (I Ivanov, N. Cartojan ș. a.), datorită mai ales episodului privitor la zapisul încheiat între Adam și diavol, este, în forma editată aici, după cel mai vechi manuscris al legendei, legată de ideea generală a Paliei istorice, și anume de prefigurarea evenimentelor din Noul Testament prin cele ale Vechiului Testament. (…)

În cele mai multe manuscrise slavone și românești, textul legendei apare alături de alte texte din cuprinsul Paliei istorice. (…)

Atât manuscrisele românești derivate din Palia istorică, cât și cele slavone, conțin absolut toate, în episodul zapisului lui Adam, mențiunea faptului că Adam semnează pactul tocmai pentru că știia Adam că va să pogoară Dumnădzău pre pământ și să va naște din svânta și prea curata Fecioară Mariia, ceea ce leagă figura lui Adam de așa numita galerie a prorocilor din Vechiul Testament, care, alături de Sibile, prevestesc nașterea Mântuitorului. (…)

Pe de altă parte, prezența motivului iconografic al sfărâmării zapisului lui Adam la botezul lui Hristos, nu numai în pictura bisericească, ci și în ilustrația cărții religioase tipărite, arată că nu era vorba de un motiv care să fi fost de proveniență eretică, ci doar de un element parabiblic care nu contravenea canoanelor.”[2]

*

„Senzația (de coerență dramatică) o ai, adesea, la marii noștri cronicari, ceea ce nu se întâmplă la o lectură a cronicarilor medievali occidentali (francezi, de pildă), unde sunt descrise, cu mare patimă și minuție fel de fel de lucruri, care mai de care mai interesante, așezate alături, detaliu după detaliu, dar rarism însumat unei idei, unui sentiment. (…)

În scrierile Noului Testament, în schimb, sunt iminente momentele drmatice, în care oamenii stau față în față. În ceea ce privește spontaneitatea vorbirii și evidența sensibilă a întâmplărilor, nimic nu poate fi comparat cu tradiția iudaică.

Nu ne îndoim că străduința cronicarilor noștri de a pune în scenă, de a reda evidența faptelor (cum nu au încercat niciodată istoriografii romani), impulsul de a înfățișa, în loc de a domina materialul faptic, devenit pur retoric, vin, într-o mare măsură, de la scrierile evanghelice” [3].


[1] Cătălina Velculescu, Varlaam și Ioasaf, în Crestomație de Literatură Română Veche, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 172.

[2] Mihai Moraru, Cuvânt pentru Adam și Eva, în Crestomație de Literatură Română Veche, vol. I, op. cit., p. 191-192.

[3] Eugen Negrici, Imanența literaturii, Ed. Cartea Românească, București, 2009, p. 140-141.

Did you like this? Share it: