Există oameni naivi care apreciază mai degrabă o explicație la mintea lor decât o carte întreagă. Dacă le spune cineva un lucru pe care ei pot să-l înțeleagă, despre o patimă sau despre o virtute sau despre o problemă teologică (e valabil și pentru restul culturii, nu numai pentru teologie, aici doar ilustrez), atunci acel cineva devine foarte inteligent, evlavios, pe când, cu Dogmatica lui Stăniloae n-ar ști ce să facă sau la ce folosește.

Dacă, bineînțeles, nu ar fi existat alții care să-i înțeleagă, explice și exalteze opera la adevărata ei valoare și cunoaștere. Stăniloae e Stăniloae pentru că știm că e. La fel și Eminescu. La fel și Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Pavel.

Știm. Alții au crezut, s-au muncit și ni i-au predat. La fel și pe toți despre care am auzit și care există în biblioteci.

Și dacă știu, mulți cred că intră în contul lor. Adică, cred că merită sau că au și ei un mare rol la faptul că știu.

Multora le place muzeificarea bibliotecilor, pentru că le place muzeificarea de sine. Sunt fericiți că Ortodoxia are o tradiție bogată, că nici cultura și istoria românească nu e de lepădat.

Mai au puțin și se suie pe soclu, dar…pe ei înșiși. Cărțile le admiră, pe autori îi laudă… Însă, dacă vine unul și îi spune mai pe scurt (adică tot din auzite și din lecturi survolate cu deltaplanul) credinciosului mai simplu, dar foarte convins de credința lui, că e așa și așa, omul iubește ceea ce pricepe el.

Așa e când materialul de studiu e imens, e copleșitor și de neacoperit într-o viață de om, și atunci oricine ia o foarte mică bucățică și se propune ca descoperitorul ei…e bun de premiu, de aplauze, de glorie.

Pe omul simplu nu-l intresează care e izvorul adevărului, cine l-a făcut cunoscut și de ce. Iar intermediarul de mâna a șaptea este cel mai adesea foarte mulțumit să lase impresia că el a scris și…Scriptura și pe Sfinții Părinți. Și teologia dogmatică, și istoria Bisericii, și slujbele…

Nu se mai lasă loc liber panoramei, ideii de întrepătrundere și continuitate a experienței eclesiale.

Și așa devin mulți niște… protestanți ortodocși, în stare să te mănânce pentru adevărul Ortodoxiei.

Nu poți să le pui în brațe volumele bibliotecilor (pentru că nu-i intreasează să le citească atent, durează prea mult), nici rezultatele muncii proprii, pentru că…ești mândru. Din prea smeriți, se transfigurează imediat în prea…știutori, dacă sunt chiar și foarte puțin ciufuliți în orgoliul lor de santinele ale Adevărului.

Nu poți să le spui că experiența vieții, a culturii, a teologiei și misticii sunt imense, sunt în trepte ale căror vârf nu se vede. Că experiența înseamnă ceva enorm, care se acumulează cu o trudă și o suferință cumplite. Dacă i-ai enervat, ei se ierarhizează imediat deasupra capului tău, cu tot ce ar putea el conține.

Dacă au oportunitatea să-și audă glasul și să-l impună, o folosesc, pentru că e șansa lor de…a se crede reprezentativi, de a crede că fac ceva pe lume. O șansă unică, ca la O dată-n viață. Cum s-o rateze?

Did you like this? Share it: