Cel mai adesea vorbim despre ceea ce vedem și nu despre ceea ce înțelegem. Ceea ce se vede e de povestit. Cum se vede ceea ce se vede înseamnă ce înțelegi. Și cei mai mulți sunt deficitari la înțelegerea a ceea ce văd…și nu la ceea ce văd.

Lucrurile văzute trebuie să te întoarcă la tine însuți, la reflecție, la căutări, la munca de cercetare…

A cerceta un lucru înseamnă a căuta date despre el pentru a-l înțelege. Nu te dai bătut ci te duci să cauți adevărul lucrului.

Viața duhovnicească ne propune dezmărginirea, adică dezlimitarea. Ne propune să vedem rostul lucrurilor și anume faptul că sunt dimensiuni de înțelegere ale voii lui Dumnezeu, prin care noi ne îmbogățim spiritual în mod continuu.

Bineînțeles că reclama la Orange ne îmbie să cumpărăm un pachet audio-video mult mai bogat, pentru ca să ne comunicăm viața mult mai ușor…și nu are conotații duhovnicești.

Dar a gândi duhovnicește lumea înseamnă a gândi mai profund un enunț, a continuă să gândești dincolo de ceea ce ți se propune sau a corecta, din mers, în interiorul nostru, enunțurile care ne conturbă, care ne duc spre o direcție nepersonalizantă.

Mie mi-a plăcut aici ideea de trecere peste limită. Pentru că, adesea, nu alții sunt limita ci noi suntem limita.

Să trecem peste limita egoismului nostru ca să îi vedem pe alții.

Să vrem mai mult de la noi înșine în materie de înțelegere și de experiență eclesială.

Să nu ne limităm la două-trei lucruri bune făcute toată viața ci să fim, în mod zilnic, oamenii surprizei frumoase, a bucuriei reale, a contaminării cu har a altora.

O altă imagine, o altă paradigmă: un locaș de cultură și o Biserică, una lângă alta. Așa sunt și în viața reală și la nivel ideatic.

Într-o lume normală, credința nu exclude cultura și cultura nu minimalizează viața religioasă. Un om cultural are nevoie de viața religioasă și de teologie pentru a avea fundament în viața lui și telos, țel real iar un om religios are nevoie de câmpul de semnificații al culturii pentru a-și exprima, în mod plural, interioritatea sa atât de bogată.

Pentru că nu știm să ne comunicăm ideile, trăirile, aspirațiile într-un mod direct și creativ, noi, oamenii Bisericii, trăim continuu complexul, din start, că alții nu ne vor, când alții, de fapt, nu ne înțeleg.

A vorbi despre tine la modul inteligibil înseamnă a-ți asuma credința ca pe un mod de viață și de creație. Și atunci, dacă a te explica înseamnă a-ți explica viața cu Dumnezeu, apropierea de oameni prin destăinurile tale nu mai e  un lucru ocazional ci unul continuu, existențial.

Noi vedem doar turlele în imagine…

Însă cum sunt oamenii care intră sub turlele culturii și ale Bisericii? Ce fac ei? Cine sunt? Ce produc? Ca să știi toate astea trebuie să cauți, să cercetezi, să vizitezi, să comunici. Dacă nu mergi spre oamenii altarului și ai naosului și spre oamenii scenei, spre profesioniștii și trăitorii lor stai cu enigma în inimă, cu neștiința și nu ai parte de …dezlimitare, ci de adâncire în limită.

A citi o carte (că de aici pleacă totul) înseamnă a declanșa în tine o căutare, un entuziasm, o aspirație spre ceva anume. Și când cauți să te lămurești asupra a ceva anume, atunci cauți adevărul lucrurilor care te intrigă.

De aceea o traducerea a unei cărți e tot la fel de pasionantă cu o călătorie în munți, în locuri necunoscute, care te face să palpiți, să te uimești, să te bucuri.

Cartea, semnul arhitectornic, semnul vizual te intrigă. Își cer destăinuirea.

De ce cupolele Bisericii sunt în acest fel? De ce spațiul Teatrului Național e astfel ordonat arhitectonic? De ce, până la urmă, oamenii care ne-au precedat pe noi au creat o Biserică lângă centrul orașului, un complex de facultăți și un centru cutural? De ce centrul e definitoriu pentru noi?

Centrul ca întoarcere în noi, ca revenire în noi pentru a delibera, pentru a înțelege, pentru a cerceta.

Piețele orașului devin punctele de întâlnire ale celor dispersați. Evenimentele apar în locuri centrificate, adică în locuri unde se strâng oameni.

Oamenii, cât și clădirile, sunt niște teritorii necunoscute, care se vor descoperite. Și când se taie relațiile dintre noi, atunci devenim monade ale necumunicării, oameni care mai mult îi vedem pe ceilalți (mai mult pe furiș) decât îi înțelegem.

Pentru că înțelegerea are nevoie de apropiere, de venire, de întâlnire. Fără întâlnire nu există pregătire pentru participare și participare.

Viața eclesială e o întâlnire centrificată liturgic, o întâlnire în harul Prea Sfintei Treimi, o întâlnire deopotrivă cu Dumnezeu și cu oamenii, fapt pentru care cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, pe atât ne descoperim tot mai uniți și mai uimiți în relațiile noastre foarte profunde cu oamenii.

Nu, nu am fotografiat-o pentru picioarele ei și nici pentru aș fi cunoscut-o…ci pentru alăturarea, deplin postmodernă, dintre tânără și Biserică!

Nu aștepta să i se deschidă…ci stătea la umbră.

Piatră răcoroasă…

Poate că nu dădea doi bani pe ce e în spatele ei…

Însă, cât mai există astfel de oameni, care nu prea dau pe la Biserică dar nu fug ca dracul de tămâie de ea, atunci când o văd, mai e o șansă pentru reactualizarea lor, peste personalizarea lor, pentru mântuirea lor.

Mai mult sau mai puțin și Bisericile noastre se vor muzeifica. Le vom privi din ce în ce mai puțin din năuntrul lor…și le vom înțelege și mai puțin semnificația, rostul, sensul…

Poate că mâine, pentru generația de mâine, Bisericile vor fi cool tocmai pentru că păstrează răcoarea în ele…pe timp de vară. Sau pentru că sunt ceva misty să te fotografiezi lângă ele.

Cam așa privim și noi domurile apusene: ca pe ceva imens, în fața cărora ne fotografiem…

Atâta timp cât, în prezent, dogmele, canoanele, Scriptura și cărțile Sfinților sunt mari bogății…necercetate și astfel, fiind neînțelese sunt și neiubite, adică muzeificate pe ici pe colo, tot așa mersul de acum la Biserică, al multora, poate păstra, pentru mâine, doar zidurile, pictura Bisericii, răcoarea din ele pentru ele însele, cu totul separate de funcția liturgică și de adânca recreere duhovnicească a Bisericii.

Și așa, pas cu pas, pierdem adâncul identității noastre ortodoxe, fundamentele vieții noastre, și mai rămânem numai păzitorii zidurilor…poate că nici ale acelora. Pentru că zidurile Bisericilor se dărâmă sau nu se mai repară când nu se mai înțelege necesitatea lor absolută.

Și dacă comunismul românesc ar fi distrus aproape toate Bisericile noastre, nu cred că se mai ridicau, în ultimii 20 de ani, jumătate din ele, măcar la sfertul bogăției teologice și stilistice a înaintașilor.

Acum construim și ne uităm la bani.

Banii sunt puțini, meseriașii sunt și mai puțini.

Însă și dacă le construim, cu chiu cu vai, cu multă trudă, câți le mai simt rostul absolut în viața noastră?

Cum ne împărțim așadar, între a crea oameni și a zidi Biserici?

Ce slujitori avem pentru Bisericile secolului al 21-lea, care nu mai suportă clericalismul?

Cât de mult ne pierdem zelul și cât de mult ni se pun bețe în roate?

Ce ne facem însă, dacă, peste 10, 20, 30 de ani ne dăm seama că am devenit cu totul indiferenți față de identitatea noastră religioasă?

Mai înainte însă de dezastru…trebuie să construiești temeinic, adică dialogic.

Și dialogul începe cu venirea spre ceilalți, spre acești tineri care vor să ne vadă principiali, și onești, și dăruiți și dăruind continuu altora.

De aceea Biserica începe de pe stradă, din online, din școală, din casă, din orice loc unde ni se aduce aminte să înțelegem ceea ce privim.

Did you like this? Share it: