Iubiți frați și surori întru Domnul,
vânturile vieții, adică grijile cumplite, necazurile, patimile de tot felul ne fac să ne temem, să avem mai puțină credință și îndrăzneală la Dumnezeu și să ne afundăm…în apa disperării. Și vremurile noastre sunt astfel de vremuri potrivnice vieții cinstite, oneste, pentru că sunt pline de uragane, de știri rele, încât mâine nu știi de unde vei mai avea bani să trăiești minimalist, nu mai spunem de lucruri deosebite.
În timp ce unii își permit să se relaxeze…alții nu au cu ce să supraviețuiască. Și supraviețuirea aceasta ne face să ne gândim mai puțin la suflet, ci mai mult la trup. De aceea ne afundăm în apa grijilor și ne facem tot mai mici la suflet…pentru că grija zilei de mâine ne depersonalizează.
Evanghelia zilei: Matei 14, 22-34, ne vorbește despre afundarea în marea vieții (de unde constatările de început ale predicii noastre) pe de o parte dar, pe de altă parte, ne reîncredințează, într-un mod magistral, de faptul că Domnul este scăparea noastră.
Sfântul Petru a strigat, în momentul când se afunda: Doamne, mântuiește-mă! (GNT, Mt. 14, 30). Și Domnul i-a amintit, în fața temerii sale justificate (valurile se năpusteau spre el…), că atunci când nu mai e nicio scăpare, credința în El ne mântuie.
Și în această situație, personal de dramatică, suntem puși față în față cu limitele noastre și, în același timp, prin credința în Dumnezeu, suntem ridicați peste ele. Plata întreținerii, taxele căre stat, medicamentele care ne țin în viață, bolile pe care ni le tratăm, calamitățile de tot felul, lipsa unui loc de muncă ne pun față în față cu limitele vieții noastre.
Ne simțim părăsiți, ne scade cheful de viață și entuziasmul față de ceea ce facem. Suntem ca niște animale în cușcă, pentru că teama, grija, lipsurile ne secătuiesc forța mentală și fizică.
Credința noastră însă, care presupune un efort interior imens, o mobilizare interioară uluitoare, e singura care ne face să trecem, ca pe o punte, peste această stare grea a vieții noastre, a celor care suferim tot felul de privațiuni și dureri.
Încredințarea în mâna lui Dumnezeu înseamnă simțirea harului Său și a conducerii Sale în viața noastră. Încredințarea vieții noastre lui Dumnezeu înseamnă să mergem și noi pe mare, fără ca să ne afundăm în durerea sfredelitoare a grijii pentru ziua de azi și de mâine.
A claca în fața grijilor și a performanțelor tot mai inumane care ni se cer înseamnă ori a te sinucide ori a înnebuni ori a te resemna ca un pion inutil.
Însă Domnul ne propune altceva, mult mai profund și realist: îndrăzneala credinței. Ne propune să mergem mai departe, chiar dacă ni se pare imposibil acest lucru, chiar dacă toate lucrurile ne stau împotrivă, chiar dacă, în mod aparent, nu mai avem putere să luptăm pentru viața și aspirațiile noastre.
Și, când ne luăm îndrăzneala de a ne lăsa în mâna lui Dumnezeu, se produce o mare schimbare în lăuntrul nostru: simțim că nimic nu ne mai atinge, chiar dacă greutățile, în primă fază, sunt tot la fel de mari.
Pentru că atunci, ca și Sfântul Petru, simțim că piatra credinței nu ne afundă, ci ne face să mergem pe deasupra grijilor, a fricilor, a lucrurilor care ne panichează, pentru că nu suntem singuri.
Mesajul Evangheliei de astăzi e acesta: nimeni nu ne poate scoate din mâna lui Dumnezeu, dacă ne dăm Lui cu toată credința și statornicia noastră.
Greutățile sunt mari și multe, ne împresoară din toate părțile…dar El ne aduce oamenii, și resursele, și situațiile în care viața noastră se împlinește.
Dumnezeu să ne dea puterea de a trece, mereu, pe fiecare zi, peste ceea ce pare, la prima impresie, a fi imposibil. Amin!
