Întotdeauna am fost bulversat de modul devastator, nemilos, în care trecerea timpului distruge oamenii, casele, cărțile…

Cariul timpului roade viața și creația omului. Măreția se transformă în praf. Frumusețea devine o palidă umbră.

E dureros, foarte dureros să constați ce a adus păcatul în lume: degradarea. Însă, cu mult mai bulversant e ceea ce face Dumnezeu cu creația Sa: o reclădește.

Deși oamenii mor…ei vor fi reclădiți, ca ființe duhovnicești la învierea tuturor. Numai că acea înviere cutremurător de frumoasă ne va pune în față iarăși două ipostaze ale umanității: o umanitate plină de lumină și o alta schilodită de propriile ei alegeri.

Pe afară trupul se degradează, dar sufletul, pe dinăuntru, se înduhovnicește, dacă trăim întru dreapta credință.

Și, de aceea, bulversarea mea în fața degradării omului și a lumii nu e cu totul întemeiată pentru că nu acesta e sfârșitul creației ci reclădirea ei.

Vom vedea minunea imensă a lui Dumnezeu cu creația Sa și cu oamenii. Vom fi prezenți cu toții la această imensă descoperire a frumuseții și măreției lui Dumnezeu în creația Sa.

Did you like this? Share it: