Când cel mai vizionat aspect al vieții e moartea…

S-a vorbit/scris mult despre Mădălina Manole în aceste zile: de ce-a făcut și de ce n-a făcut. Nu simt nevoia să mai scriu în plus, pentru că e în temă. Simt greață și repulsie, dimpotrivă, pentru acest subiect și schimb canalul când mai văd discuții despre cauzele morții ei. Dar m-am exasperat de atâta prezență faraonică a morții în aceste zile (luându-i în calcul și pe Ceaușești).

Parcă mai mult ca niciodată mi-a repugnat dorința de spectacol. Pentru a nu știu câta oară moartea ca spectacol face lumea de la noi să se dea în stambă. Nu e niciun spectacol mai mare ca moartea?

S-ar părea că nu e. Unde sunt morți, acolo sunt și televiziunile, acolo curg și spectacotorii, dacă li se permite, acolo curg și banii. Morții sunt singurii care au valoare, viii n-au nicio valoare pentru cei…vii.

Și cu toate acestea, niciun viu nu vrea să-i vorbești de moarte, nu vrea să-i arăți cimitirul (dacă nu e îngropată vreo vedetă în acel moment), nu vrea să-i spui că va muri și-l vor mânca viermii și pe el.

De unde atâta monumentalitate a morții, încât ai zice că un cadavru e mai atractiv decât un muzeu sau un concert? Sau cei care n-au atracție sau chef sau bani pentru muzee și concerte își satisfac apetitul de spectacol cu câte-un…mort?

Scuzați-mi virulența limbajului, dar nu credeam să admir atâta aspirație la moarte la niște oameni care par normali, obișnuiți, care sunt în stare să vină de la zeci de kilometri distanță sau să stea ore întregi la o coadă ca să…stea niște minute sau ore la un spectacol dureros.

Macabru nu e mortul, macabre sunt mințile care au vrut să ia pulsul situației: adică să mai vadă niște vedete live, cine cum plânge, cine cum s-a îmbrăcat…

Nesățiozitatea de teatru viu a ajuns la cote care mi-au întrecut toate așteptările. Nu credeam că…ne-am dezvoltat până aici. Că media a avut sau are un rol important, e adevărat. Dar speram totuși că oamenii mai au puțină raționalitate și decență care să nu-i lasă să cadă în cea mai deșucheată aviditate pentru scandal și circ.

Deliciul îl fac amănuntele grobiene, ceea ce înseamnă că am decăzut în treapta unor troglodiți care caută numai lături într-o mâncare pentru porci. Cam asta ar fi imaginea echivalentă pentru realitatea morală și spirituală pe care o văd etalată, cu mare zumzet, în spațiile oferite de o tehnologie de miliarde, pe care o folosim pentru o cultură a subdezvoltării sau pentru o subdezvoltare a culturii (tot aia e).

Nu mai îmi caut cuvintele pentru că realitatea devine un țunami care mă izbește cu toată forța degradării religioase și morale a oamenilor.

Da, a murit un om care avea de toate, pe care mulți și le-ar dori. Dincolo de gestul ei nefast, poate că Dumnezeu mai lasă să se omoare asemenea oameni și pentru a spune că viața aparent fericită…nu e fericită. Dar mesajul receptat a fost exact nul: a murit o vedetă, bine c-a murit, că avem cu ce să ne ocupăm timpul! Altfel ne plictiseam.

Asta e țara crizei în care orizontul ne arată zile grele?

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I la Serafimi (însemnări)

20 septembrie 2000. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia I la Serafimi, cf. PG 56, col. 97-107. Trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru.

Titlul integral: Laudă celor ce au venit la Biserică și despre buna rânduială la slujbele din Biserică și la cuvintele: „Văzut-am pe Domnul șezând pe scaun înalt și preaînălțat” (Is. 6, 1)

*

„semințele învățăturii”

*

„Biserica, mama tuturora”: expresie care va fi preluată de Mihail Eminescu.

*

Serafimii cântă trisaghionul.

*

„mă bucur când simt în sufletele voastre veselie, bucuria cea duhovnicească, veselia cea după Dumnezeu. Nimic nu-mi face atât de fericită viața mea, cât veselia din Biserică.

În Biserică se păstrează bucuria celor ce se bucură, în Biserică [este] mângâierea celor întristați; în Biserică  [e] ușurarea celor îndurerați, în Biserică [se află] odihna celor osteniți.

Veniți la Mine, spune Hristos, toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni (Mt. 11, 28). Ce cuvinte pot fi mai de dorit decât cuvintele acestea? Ce chemare poate fi mai dulce decât chemarea aceasta?

La ospăț te cheamă Stăpânul, când te cheamă la Biserică! Te îndeamnă la odihnă, nu la osteneli!

Te mută de la dureri la tihnă, ușurându-ți povara păcatelor! Cu desfătarea [harului], vindecă suferința; cu bucuria, vindecă durerea! O, nespusă purtare de grijă! O, chemare cerească!”.

*

„Cuvintele mele au să vă pară împovărate [împovărătoare], dar, de fapt, sunt ușor de suportat și folositoare”.

*

„să nu ne luptăm fără de folos”. Adică să nu ne luptăm unii cu alții din invidie și din egoism, ci să ne luptăm fiecare dintre noi pentru a ne despătimii și pentru a ne împodobi cu virtuți și cu multă înțelepciune dumnezeiască.

*

„să stăm în Biserică cu evlavia cuvenită, ca nu cumva să plecăm acasă cu adaos de păcate în loc de iertare de păcate”. Să nu păcătuim și la Biserică, aici, în locul unde trebuie să ne curățim mai mult decât zăpada.

*

„Când înălțăm [către Dumnezeu] imnele cele dumnezeiești [la sfintele slujbe], să fim cuprinși de multă frică și împodobiți cu evlavie și așa să le rostim”.

*

Sunt unii care „disprețuind pe Dumnezeu și socotind cuvintele Sfântului Duh niște cuvinte obișnuite, dau drumul la cuvinte [din gura lor] fără rânduială [adică fac glume cu cuvinte din Sfânta Scriptură sau din slujbe, lucru de care nu am scăpat nici astăzi] și nu sunt cu nimic mai buni decât nebunii; își frământă trupul, umblă de colo-colo și au niște purtări străine stării celei duhovnicești”, care e una interioară și plină de sfințenie.

*

Ps. 2, 9. „a sluji lui Dumnezeu cu frică?  Înseamnă a împlini orice poruncă a lui Dumnezeu cu teamă și cu strângere de inimă; înseamnă a-ți face rugăciunile cu inimă zdrobită și gând smerit.

Duhul Sfânt ne poruncește prin Profetul David nu numai să-I slujim cu frică lui Dumnezeu, ci să ne și bucurăm cu cutremur.

Pentru că împlinirea poruncii lui Dumnezeu bucură, de obicei, pe cel ce practică virtutea; Profetul spune că împlinirea poruncii se cuvine să fie făcută cu cutremur și cu teamă, pentru ca nu cumva, lipsindu-ne de teamă, să pierdem ostenelile [noastre] și să [Îl] mâniem pe Dumnezeu”.

Pentru că nu putem să ne bucurăm curat fără reverență mare în fața lui Dumnezeu. Și frica noastră de Dumnezeu e sarea care ne sară dragostea de Dumnezeu, atenția și delicatețea față de El.

*

Să învățăm bucuria cu cutremur, ne învață Sfântul Ioan, de la Sfinții Serafimi.

*

Is. 6, 1: „preaînălțat” = „ca să arate că este cu neputință de înțeles scaunul lui Dumnezeu”. „Cuvântul preaînălțat, preaînalt, se potrivește numai acelei firi dumnezeiești, pe care nu-i cu putință nici s-o înțelegem, nici s-o tălmăcim”.

*

Is. 6, 2: „Cu două aripi își acopăr fețele, pentru a-i și apăra de raza care iese din scaun, că nu pot suferi neacoperiți slava firii dumnezeiești dar, în același timp, și pentru a arăta slava pe care o au față de Stăpân”.

*

Serafimii își acoperă picioarele: „Au mare dorință să-și arate respectul lor față de Creator și caută prin toate mijloacele să facă asta; dar, neputându-și îndeplini dorința, își ascund, ca și cu un voal, restul făpturii lor”.

*

„Dar ceea ce a văzut Profetul Isaia are și o altă interpretare, o interpretare mistică; Profetul n-a vrut să spună că Serafimii au picioare și fețe – căci sunt netrupești ca și Dumnezeu  – ci, prin aceste cuvinte a arătat că se smeresc cum pot, că slujesc Stăpânului cu frică și evlavie”.

*

Când păcătuiești crezi că „găsești folos în acelea [în păcate], pentru care vei primi pedeapsă fără mângâiere”.

*

„Nu, vă rog și mă cuceresc vouă, să nu ne apărăm păcatele noastre!”. Să nu încercăm să ne transformăm păcatele în virtuți. Cu referire la Ps. 140, 4.

*

„Pe scurt, vorbiți, aici, în Biserică, de toate: și de cele obștești și de cele particulare”, dar nu după slujbe, ci în timpul slujbelor. O meteahnă pe care dracii au perpetuat-o până astăzi.

*

Ce trebuie să se facă la Biserică?: „Fiecare din noi, deci, când venim aici, în Biserică, să se gândească la păcatele lui și să nu vorbească cu altul; și, cu cuvenită bună rânduială, să înalțe lui Dumnezeu doxologie.

Iar buna rânduială ce se cere de la noi este aceasta: mai întâi, să ne apropiem de Dumnezeu cu inimă zdrobită; apoi, să arătăm cele ce [ne] spune inima și prin înfățișarea trupului [nostru]; prin felul cum stăm la rugăciune, prin buna rânduială a mâinilor, prin glasul liniștit și potolit.

Lucrul acesta e ușor și-l poate face oricine”.

*

„Dumnezeu este iubitor de oameni, foarte darnic și Se bucură de mântuirea noastră”.

***

Traversare

Se pune semnul de egalitate între eroi și gunoi?! Atunci moartea valorică, moartea pentru idealuri nu are sens pentru cel care a făcut desenul și arată că avem de-a face cu un om laș, fricos…

Sau adevărata armată e moartă, e în cimitir și cei rămași în urma lor sunt improprii înaintașilor? E o părere nerealistă, din punctul meu de vedere, pentru că eroii sunt, întotdeauna, niște oameni care mor pentru lucruri mai presus de ei și fiecare epocă își are eroii ei.

Avionul ca nuca în…piață, în piața unde se dansează foarte mult…în anumite momente ale anului, momente în care, televizorul, adună grămezi de tineri.

Va fi spectacol în piața...Și tinerii fug după spectacole gratis, în care performează oameni care iau bani mulți pentru că cântă gratis

E și ăsta un paradox capitalist: ne facem că vă bucurăm gratis cu spectacole din banii voștri!

Jumătate cântec…jumătate verdeață. Iar cântecul nu e iubit…dacă nu e prezentat publicului în propria lui vitalitate, atracție…

Cât de frumos și de divers e relieful cerului de deasupra clădirilor noastre! Mai putem însă să vedem dincolo de acoperișuri sau de lămpile stradale?!

Estetica formelor inestetice.

Mai multe pietre de aruncat sunt introduse într-o construcție, care le reconfigurează robustețea, inesteticul…

Mai multe cuvinte de nevorbit sunt introduse în texte, care sunt menite să producă o stare de repulsie.

La fel: sunete inarmonice devin armonice dacă sunt privite într-o arie muzicală.

Și tocmai pentru că sunt introduse într-un zid, pietrele grosolane, inestetice, capătă o formă estetică, pentru că sunt elementele constitutive ale unui zid estetic.

Nu piatra devine estetică (pentru că ea e, în continuare, grosolană), ci zidul. Însă, dacă zidul ar fi fost conceput tot la fel de grosolan ca și pietrele constitutive, bineînțeles că nu ar fi sărit niciodată grosolanul înspre o formă estetică.

Ne cenzurează geniul…sau extremismul? Cred că e o mare diferență între cele două stări existențiale…

De unde apetența pentru simboluri…la un popor aiconic?

La ușa sinagogii, portarul (în ziua fotografierii) era un tânăr rocker, cu un tricou negru cu imprimeu…

Și peste muzică se așterne praful…

Orice nu e reascultat…se pierde…

Clădiri care nu mai trăiesc în ritmul prezentului…

Degeaba le înfășori cu reclame…în loc să le reconstruiești, refinisezi…

În România însă clădirile sunt lăsate să moară de foame…ca și oamenii…

Familia de la colț de stradă…De fapt singura pe care am văzut-o în acea zi…

Poate nu ne dăm seama prea bine, dar mereu ne scriem viața la timpul trecut…

Statuile și oamenii morți nu mai cântă…

E bine să îi auzi cât timp mai palpită printre noi…