Când cel mai vizionat aspect al vieții e moartea…

S-a vorbit/scris mult despre Mădălina Manole în aceste zile: de ce-a făcut și de ce n-a făcut. Nu simt nevoia să mai scriu în plus, pentru că e în temă. Simt greață și repulsie, dimpotrivă, pentru acest subiect și schimb canalul când mai văd discuții despre cauzele morții ei. Dar m-am exasperat de atâta prezență faraonică a morții în aceste zile (luându-i în calcul și pe Ceaușești).

Parcă mai mult ca niciodată mi-a repugnat dorința de spectacol. Pentru a nu știu câta oară moartea ca spectacol face lumea de la noi să se dea în stambă. Nu e niciun spectacol mai mare ca moartea?

S-ar părea că nu e. Unde sunt morți, acolo sunt și televiziunile, acolo curg și spectacotorii, dacă li se permite, acolo curg și banii. Morții sunt singurii care au valoare, viii n-au nicio valoare pentru cei…vii.

Și cu toate acestea, niciun viu nu vrea să-i vorbești de moarte, nu vrea să-i arăți cimitirul (dacă nu e îngropată vreo vedetă în acel moment), nu vrea să-i spui că va muri și-l vor mânca viermii și pe el.

De unde atâta monumentalitate a morții, încât ai zice că un cadavru e mai atractiv decât un muzeu sau un concert? Sau cei care n-au atracție sau chef sau bani pentru muzee și concerte își satisfac apetitul de spectacol cu câte-un…mort?

Scuzați-mi virulența limbajului, dar nu credeam să admir atâta aspirație la moarte la niște oameni care par normali, obișnuiți, care sunt în stare să vină de la zeci de kilometri distanță sau să stea ore întregi la o coadă ca să…stea niște minute sau ore la un spectacol dureros.

Macabru nu e mortul, macabre sunt mințile care au vrut să ia pulsul situației: adică să mai vadă niște vedete live, cine cum plânge, cine cum s-a îmbrăcat…

Nesățiozitatea de teatru viu a ajuns la cote care mi-au întrecut toate așteptările. Nu credeam că…ne-am dezvoltat până aici. Că media a avut sau are un rol important, e adevărat. Dar speram totuși că oamenii mai au puțină raționalitate și decență care să nu-i lasă să cadă în cea mai deșucheată aviditate pentru scandal și circ.

Deliciul îl fac amănuntele grobiene, ceea ce înseamnă că am decăzut în treapta unor troglodiți care caută numai lături într-o mâncare pentru porci. Cam asta ar fi imaginea echivalentă pentru realitatea morală și spirituală pe care o văd etalată, cu mare zumzet, în spațiile oferite de o tehnologie de miliarde, pe care o folosim pentru o cultură a subdezvoltării sau pentru o subdezvoltare a culturii (tot aia e).

Nu mai îmi caut cuvintele pentru că realitatea devine un țunami care mă izbește cu toată forța degradării religioase și morale a oamenilor.

Da, a murit un om care avea de toate, pe care mulți și le-ar dori. Dincolo de gestul ei nefast, poate că Dumnezeu mai lasă să se omoare asemenea oameni și pentru a spune că viața aparent fericită…nu e fericită. Dar mesajul receptat a fost exact nul: a murit o vedetă, bine c-a murit, că avem cu ce să ne ocupăm timpul! Altfel ne plictiseam.

Asta e țara crizei în care orizontul ne arată zile grele?