Traversare
Se pune semnul de egalitate între eroi și gunoi?! Atunci moartea valorică, moartea pentru idealuri nu are sens pentru cel care a făcut desenul și arată că avem de-a face cu un om laș, fricos…
Sau adevărata armată e moartă, e în cimitir și cei rămași în urma lor sunt improprii înaintașilor? E o părere nerealistă, din punctul meu de vedere, pentru că eroii sunt, întotdeauna, niște oameni care mor pentru lucruri mai presus de ei și fiecare epocă își are eroii ei.
Avionul ca nuca în…piață, în piața unde se dansează foarte mult…în anumite momente ale anului, momente în care, televizorul, adună grămezi de tineri.
Va fi spectacol în piața...Și tinerii fug după spectacole gratis, în care performează oameni care iau bani mulți pentru că cântă gratis…
E și ăsta un paradox capitalist: ne facem că vă bucurăm gratis cu spectacole din banii voștri!
Jumătate cântec…jumătate verdeață. Iar cântecul nu e iubit…dacă nu e prezentat publicului în propria lui vitalitate, atracție…
Cât de frumos și de divers e relieful cerului de deasupra clădirilor noastre! Mai putem însă să vedem dincolo de acoperișuri sau de lămpile stradale?!
Estetica formelor inestetice.
Mai multe pietre de aruncat sunt introduse într-o construcție, care le reconfigurează robustețea, inesteticul…
Mai multe cuvinte de nevorbit sunt introduse în texte, care sunt menite să producă o stare de repulsie.
La fel: sunete inarmonice devin armonice dacă sunt privite într-o arie muzicală.
Și tocmai pentru că sunt introduse într-un zid, pietrele grosolane, inestetice, capătă o formă estetică, pentru că sunt elementele constitutive ale unui zid estetic.
Nu piatra devine estetică (pentru că ea e, în continuare, grosolană), ci zidul. Însă, dacă zidul ar fi fost conceput tot la fel de grosolan ca și pietrele constitutive, bineînțeles că nu ar fi sărit niciodată grosolanul înspre o formă estetică.
Ne cenzurează geniul…sau extremismul? Cred că e o mare diferență între cele două stări existențiale…
De unde apetența pentru simboluri…la un popor aiconic?
La ușa sinagogii, portarul (în ziua fotografierii) era un tânăr rocker, cu un tricou negru cu imprimeu…
Și peste muzică se așterne praful…
Orice nu e reascultat…se pierde…
Clădiri care nu mai trăiesc în ritmul prezentului…
Degeaba le înfășori cu reclame…în loc să le reconstruiești, refinisezi…
În România însă clădirile sunt lăsate să moară de foame…ca și oamenii…
Familia de la colț de stradă…De fapt singura pe care am văzut-o în acea zi…
Poate nu ne dăm seama prea bine, dar mereu ne scriem viața la timpul trecut…
Statuile și oamenii morți nu mai cântă…
E bine să îi auzi cât timp mai palpită printre noi…