Zi: 26 iulie 2010

Scurta și concentrata carte de memorii a doamnei preotese Juliana Schmemann, editată în limba română de recenta editură ortodoxă Theosis și care a fost scris la 20 de ani de la moartea soțului ei, a părintelui profesor Alexander Schmemann, e o surpriză plăcută, delicată pentru vara lui 2010.

Autoarea repovestește istoria familiei, în nici 150 de pagini, readucând în prim-plan lumea începutului de secol XX, dintr-o perspectivă personală.

Părintele Alexander se naște în Estonia, ca frate geamăn al lui Andrei și scapă de epidemia de dizenterie și scarlatină, lucru care nu se petrece cu sora sa Elena, care moare la vârsta de 7 ani.

Durerea pentru Elena și împărtășirea acestei dureri de către noră e liantul dintre cele două femei, fapt pentru care primul portret al cărții e dedicat soacrei autoarei, adică mamei părintelui Alexander.

Revenirea la Alexander se face pentru a puncta relația lui personală cu Dumnezeu, pe care a dezvoltat-o de foarte de timpuriu.

Anna, mama părintelui Alexander, emigrează împreună cu el și cu fratele său în Belgrad. Însă Dimitri, tatăl părintelui Alexander, la scurt timp, vine în Belgrad și își mută familia în Paris, pe când Alexander avea 9 ani.

Pentru că nu știa limba franceză, părintele Alexander a trebuit să o ia de la zero în Franța și s-a înscris la grădiniță. Apoi e înrolat în școala de cadeți de lângă Versailles, unde se împrietenește, la vârsta de 10 ani, cu directorul școlii, prin prisma poeziei rusești.

Când a murit directorul școlii, generalul Rimsky Korsakov, părintele Alexander ia primul contact frapant cu moartea. De la 14 ani studiază într-un liceu francez și se inițiază în filosofia franceză, în acest timp fiind paraclisier, citeț și apoi ipodiacon în catedrala Sfântul Alexandru Nevsky din Paris.

Viața sa de liceean sărac era plină de studiu și de idealuri de sfințenie. Singura bucurie culinară a vremii de atunci: salamul cumpărat de mama sa cu mult efort iar paginile sale de jurnal erau pline de frământări religioase.

Are o peritonită, moment în care trăiește, în mod acut, sentimentul că e părăsit de către Dumnezeu.

Însă în anul 1939, tatăl lui Alexander câștigă la loto 125.000 de franci, trăind prima perioadă de stabilitate financiară a vieții lor de emigranți.

La 17 ani, Alexander își vizitează verișoarele rămase în Belgrad, însă începe al doilea război mondial. Se întoarce în Paris, termină liceul și se înscrie la facultatea de teologie parisiană.

Și în data de 8 octombrie 1940, pe când Alexander avea 19 ani, a întălnit-o pe viitoarea sa soție, care avea 17 ani și a știut, începând cu acea zi, că Juliana îi va fi soție.

Și Juliana trece, într-un mod dureros, de la prima zi la ultima zi cu soțul ei, notându-și data adormirii părintelui Alexander: 13 decembrie 1983, adică 43 de ani împreună.

Urmează un pasaj dedicat familiei autoarei, familie încercată și ea de greutăți financiare dar, în primul rând, plină de credință.

Însă pasajul acesta e mult prea extins și provoacă un hiat în relatarea relației sale cu părintele Alexander, care e subiectul cărții.

Un al doilea minus congenital al cărții, reperabil în această secțiune, credem că e format din atitudinea autoarei de a se explica în paralel și nu în congruență cu soțul, ca și când nu ar fi reieșit îndeajuns de mult caracterul ei puternic din relatările privitoare la viața lor împreună.

Cu toate acestea, revenirea la discuția despre Alexander se face din același punct, de acolo de unde și fusese abandonată: cunoașterea lui și studiile de la facultate.

Începe corespondența dintre Alexander și Juliana, însă căsătoria lor nu e provocată de Alexander ci de mama acestuia, care a venit la părinții Julianei și a cerut-o în căsătorie pentru fiul ei.

La 21 de ani, pe data de 31 ianuarie 1943, Alexander se căsătorește cu Juliana în Paris, iar povestirea autoarei abundă de detalii intime, mai mult sau mai puțin semnificative.

Luna de miere la un han din Bougival, însărcinată la un examen la Sorbona și relațiile lui Alexander cu părinții Nicolai Afanasiev și Cyprian Kern.

Locuiesc într-o cameră de bloc pe care a trebuit să o deparaziteze, mai întâi, de ploșnițe și erau întreținuți de părinții lui Alexander.

El începe să dea meditații și aștepta împlinirea promisiunii profesorului Anton Kartashov, cum că îl va ajuta să predea la Sfântul Serghie.

Se naște Anya, fiica lor, pe 10 ianuarie 1944, după un travaliu de 26 de ore și raidurile aeriene erau la ordinea zilei. Fiul lor, Serghe, se naște pe 12 aprilie 1945, după două ore de travaliu, în casa părinților ei.

Ni se prezintă apoi intrarea Vavei în viața familiei: o femeie în vârstă părăsită de către nora ei.

Autoarea nu descrie lucrurile în mod alert ci cu gingășia cu care, un om la senectute, adânc responsabil față de ceea ce scrie, își privește, în mod retrospectiv, istoria vieții.

Și această gingășie a povestirii e însăși esența cărții pe care o recenzăm.

În noiembrie 1945, Alexander e hirotonit diacon și, după trei săptămâni, preot, trecerea spre viața preoțească fiind foarte naturală.

A început să lucreze la Sfântul Serghie, pe un salariu mizer, însă preda și la Hautes Études Commerciales din Paris.

Și autoarea noastră punctează, pas cu pas, greutățile financiare pe care familia părintelui Alexander le-a trăit în Paris, fără ca să se descurajeze.

Părintele Alexander se pregătește pentru doctorat, dar i se naște, la data de 18 februarie 1948, al treilea său copil: Masha.

Începe să predea Istoria Bisericii la Sfântul Serghie dar copiii săi sunt încercați de diverse boli.

Ține prelegeri în Elveția…și părintele profesor George Florovsky îl cheamă la Sfântul Vladimir din New York. Deși avea și oferta pentru Oxford, părintele Alexander alege New Yorkul cu toate împotrivirile părinților lor. Avea pe atunci doar 28 de ani…

CIA a vrut să îi racoleze drept informatori (înainte de a pleca în America) dar ei au refuzat.

Călătoresc cu vaporul, trec printr-o furtună de două zile și la 13 iunie 1951 fac cunoștință, din apropiere, cu Statuia libertății. Locuiesc în Valley Cottage până în toamnă, când încep cursurile la Seminarul Sfântul Vladimir, unde părintele Alexander era plătit cu 150 de dolari.

Timp de 10 ani locuiesc într-un apartament al Seminarului și autoarea se distanțează de derapajul sofiologic al părintelui Serghie Bulgakov deși îl consideră un „om sfânt”.

New Yorkul îi face să gândească practic și părintele Alexander era plătit cu 100 de dolari săptămânal pentru emisiunile sale radiofonice pentru Rusia. Doamna preoteasă Juliana devine profesor de franceză, învățând, în acest timp, și limba engleză.

Părintele Alexander își scrie la New York teza doctorală pe care o făcea la Sfântul Serghie. Seminarul Sfântul Vladimir se mută, și prin contribuția părintelui Alexander, în suburbia Crestwood din New York.

Familia Schmemann locuiește de acum în aceeași casă cu familia Meyendorff. Părintele Alexander era însărcinat cu relațiile cu publicul și cu strângerea de fonduri pentru Seminar și ajunge decan al instituției teologice.

În această postură se luptă pentru dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Americane din partea Bisericii Ortodoxe Ruse, luptă care a avut câștig de cauză.

O altă luptă teologică a părintelui Alexander a fost aceea de a-i întoarce pe ortodocși la izvoarele Tradiției Bisericii și la o viață liturgică ardentă.

Partea de final a cărții e dedicată călătoriilor părintelui Alexander și creionării personalității sale atât de avidă de noi experiențe. Îi plăcea să meargă pe jos prin marile orașe pe care le vizita, să viziteze cimitire, să cunoască diverse vestigii istorice.

Alexander Soljenițîn l-a căutat și s-au cunoscut, după ce acesta a fost deportat din URSS și autoarea noastră descrie pe larg relația dintre cei doi, subliind totuși faptul, că soțul ei nu a împărtășit „patriotismul orb” și nici „puternicele sentimente anti-occidentale” (p. 119) ale disidentului rus.

Liturghia slujită dimineața devreme, bucuria față de natură, dăruirea sa față de scris și față de slujirea lui preoțească și profesorală, deschiderea lui spre dialog, iubirea pentru familia sa și grija pentru cei pe care îi îndruma sunt tot atâtea aspecte ale personalității sale pe care soția sa le include, cu multă grație, în portretul său caracterologic.

Și-a scris opera, spune doamna preoteasă, „sub presiune”, adică la termen cel mai adesea, însă, din păcate, nu ne oferă date despre modul cum le-a scris.

Autoarea noastră recunoaște, că nu a putut fi „obiectivă” (p. 130) în ceea ce privește viața împreună cu părintele Alexander însă, credem noi, ni l-a prezentat din interiorul ei, cu obiectivitatea dragostei pentru el, așa cum nicio altă descriere nu ar fi făcut-o.

În octombrie 1982, părintele Alexander Schmemann află că are cancer la pămâni și că acesta a devenit metastazic la nivelul creierului. Face chimioterapie și își trăiește boala ca pe schimbarea de care avea nevoie în fața morții.

A scris și a slujit până în ultimele zile ale vieții sale. Toți apropiații i-au pregătit înmormântarea în mod minuțios. În ziua de 13 decembrie 1983 a trecut la Domnul în pace având toată familia aproape.

Cartea de memorii a doamnei preotese Juliana Schmemann se termină și ea luminos, în pace. Ne-am fi dorit ca să aflăm din partea ei detalii despre geneza cărților părintelui Alexander și despre modul în care și le concepea.

Însă, cu toate acestea, cartea de față este jurnalul unei iubiri și a unei vocații teologice sau radiografia privațiunilor pe care trebuie să le trăiești pentru a deveni o personalitate teologică.

Teologii sunt suferințe vii pentru dragostea de Dumnezeu. Credem că acesta e mesajul principal al cărții, pe care autoarea noastră ni l-a transmis cu multă candoare și înțelegere.