Zi: 29 iulie 2010

Exigențele experienței

2 comments

Doi ani de online zilnic înseamnă o muncă și o oboseală enorme dar și o rapidă maturizare. Pentru că e vorba nu numai de a creea ceva pe fiecare zi, ci de a te scrie în fiecare pagină, fotografie, filă video și audio pe care o creezi.

Exigențele cresc pe măsura dăruirii pe care o ai. Și exigențele stau față în față nu cu numărul cititorilor ci cu calitatea creației.

Când te maturizi ca creator online înțelegi că ceea ce scrii înseamnă ceea ce rămâne. Fuga după un rating bolnăvicios sau după evidență e un amatorism dăunător.

Scriu aceste rânduri, în mod evident, intrând în starea de bucurie a lui Claudiu Bălan și a celor din jurul său, care înțeleg că se împlinesc prin platforma lor: Ortodoxia tinerilor.

Îi felicit și mă bucur alături de ei, pentru că nu trăiesc din imboldul concurenței (după cum, probabil, s-a observat) ci din cel al bucuriei și al dăruirii iubitoare față de alții. Și mă bucur că emulația pe care am provocat-o în Claudiu, cu harul lui Dumnezeu, s-a dezvoltat atât de personal și de fastuos, atât în ceea ce privește conținutul, cât și designul platformei.

Bineînțeles că se poate mai mult. Exigențele mele față de Ortodoxia tinerilor sunt mult mai mari. Însă urmărind progresia creației lor online se observă că au crescut, că sunt mereu în căutare de nou și de genuin și când există creștere există viață.

Binecuvântăm această viață și ne rugăm ca ea să bucure pe cât mai mulți.

O zi pierdută cu adevărat…

Leave a comment

e o zi în care nu te umpli de har, de fapte bune și de înțelepciunea de a te bucura împreună cu Dumnezeu și cu oamenii.

Însă reclama la apa de izvor, tributară unei mentalități seculare, crede că râsul…îți umple viața de sens.

Însă râsul și voia bună reale sunt expresii ale bucuriei interioare, adică ale stării de har cu care ne-am început acest articol.

Nu trebuie să te forțezi să râzi ca să fii fericit, ci râzi cu multă bucurie, te bucuri de viață, când ești fericit.

Pentru că fericirea e o realitate spirituală, religioasă mai întâi de toate, care ține de viața noastră cu Dumnezeu și nu o poți cumpăra odată cu o mașină, cu o casă sau cu o sticlă de suc.

O vară de mare…

Leave a comment

ProTV-ul a promovat din totdeauna  în sloganurile sale nonsensul. Spui tâmpenia: vara asta e o vară de mare talent, pe deasupra unui colaj vizual ațâțător și gata reclama!

Ce importă că vara nu e de niciun talent (la tv)…ci: de multă plictiseală? Ceea ce importă e să auzi clămpănindu-se ceva, să vezi sigla postului, să pară totul onest și dinamic, chiar dacă nimic nu e nici onest și nici devastator de inteligent sau de dinamic.

Revedem filme vechi (la toate televiziunile românești) în această vară, nu vedem niciun diverstisment profesionist, cu cap, nu avem dezbateri decât despre pseudo-criza financiară românească, sunt amintiți aceiași cinci-zece inși fără prea mare valoare pentru toți…și ăsta e talentul tv!

Concluzia?!

Ori toți deștepții noștri au emigrat: prima variantă.

Ori deștepții care au mai rămas nu mai au loc de numărul insignifianților.

Morala: mai angajați și deștepți că ne-am săturat de-atâția proști!

Fără „probleme cetățenești”

Leave a comment

România nu are „probleme cetățenești”, lucru confirmat și de faptul că ieri nu am văzut pe nimeni cu jalba în proțap la poarta închisă a președintelui României.

Așa că e o bucurie să conduci o asemenea țară, care niciodată nu te trage la rost pentru modul cum îți bați joc de ea.

Sau, românii, merg în altă parte ca să-și rezolve problemele cetățenești, spre exemplu la Biserică, la cârciumă, la bordel sau în cluburi, ținând cont, fără doar și poate, de diversitatea problemelor posibile.

Dacă unii nu mai trag șanse să trăiască în România, alții nu mai știu cum să moară în România.

Și dacă milioane de probleme personale emigrează în alte state ale lumii și alte sute mor pe capete…problemele cetățenești pot fi rezolvate de oricine, pentru că ele nu există.

Adresa aurită

Leave a comment

Toate plăcuțele de inscripționare ale orașului sunt alb-albastre (după cum știm cu toții), numai aceasta e…aurie.

Bineînțeles că proprietarii nu sunt niște admiratori înfocați ai filosofului teleormănean ci, pentru că inscripția cu pricina s-a nimerit să fie la ei pe casă și văzând că cea vetustă nu dă bine…au făcut-o aurie.

Casa lui Anton Pann din București însă (un contra-exemplu dintre multe altele), pentru că e locuită de niște români de etnie țigănească (așa stăteau lucrurile când am  trecut ultima dată pe acolo), care abia au din ce trăi, nu dau doi bani pe placa memorială a casei…și nu se gândesc să o aurească.

Așa că, vorba lui Eminescu, nu te laudă pe tine, ci se lustruiesc pe ei, dacă, din întâmplare, au o casă cu istorie, niște prieteni de geniu sau niște strămoși cu averi.