Iona (ed. BOR 2001)
Lectură, audio, 10. 24 minute.
Inclusă în secțiunea: Lecturi și comentarii la Sfânta Scriptură.
Zi: 4 august 2010
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facerea [1] (însemnări)
16 octombrie 2000. După traducerea Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru. Omiliile Sfântului Ioan sunt rostite în timpul Postului Mare.
*
Cuvântul 1
„timpul postului…primăvara cea duhovnicească a sufletului”.
Poate că de aici a intrat în cultul nostru expresia primăvara duhovnicească sau primăvara dulce a sufletului, amestecându-se ideea de primăvară (când e Postul Mare) cu dulceața duhovnicească a harului pe care o trăim în timpul postului.
*
„Dacă spune că nu crede în cuvântul Scripturii, atunci îndepărtează-te de el ca de un nebun și întoarce-i spatele!”. Numai că astăzi, nebunii care nu cred sau nu știu cuvintele Scripturii sau le răstălmăcesc după cum le vine sunt atât de mulți, că nu mai ai cui să îi întorci spatele.
*
„Mâna săracului e o cămară în care nu intră hoțul”. O parafrază la Mt. 6, 20 și unul dintre mutiplele îndemnuri, făcute cu multă durere față de contemporanii săi, pentru ca să fie milostivi.
*
„Dacă semeni un ogor mănos și ai noroc de un an bun, ai rodit înzecit; dar dacă semeni în cer [= dacă faci milostenie], pe lângă [faptul] că ai rod însutit, primești și viață veșnică, neîmbătrânitoare și nemuritoare.
Aici, pe pământ, se ostenesc mult cei ce aruncă semințele, dar acolo cele aruncate fac roade fără plug, fără boi, fără lucrători de pământ și fără cealaltă osteneală; cei care seamănă în cer n-au a se teme niciodată de secetă, de ploaia prea multă, de rugină, de piatră, de lăcuste, de revărsarea apelor, de nimic altceva.
Semințele semănate în cer sunt ferite de orice primejdie”.
*
Cuvântul al II-lea
„Atâta putere are rugăciunea Bisericii, că dacă aș fi chiar decât pietrele mai fără de glas, rugăciunea Bisericii mi-ar face limba mai ușoară decât pana”.
Dar ca să simți rugăciunea Bisericii trebuie să fii plin de harul Prea Sfintei Treimi care se revarsă în Biserică, să fii plin de bucuria și pacea lui Dumnezeu.
*
Suntem ajutați de rugăciunile celor credincioși în predica noastră: „rugăciunea Bisericii face cuvântul predicii mai iute ca vântul, când bate în limba celui ce vorbește. De aceea și eu am curajul să predic în fiecare zi”.
*
Bărbatul și femeia: „bărbatul [în relație cu femeia] este chip al lui Dumnezeu, pentru că nu are pe nimeni peste el, după cum nici peste Dumnezeu nu este cineva mai mare, ci pe toate le stăpânește; femeia însă e slava bărbatului, pentru că e supusă bărbatului” ei.
*
Cuvântul al III-lea
Câștigul predicii: „predicatorul nu câștigă nimic dacă nu duce cuvântul său în mintea ascultătorilor, ci răsunetul glasului său se pierde doar în aer, fără de folos pentru ascultători”.
Câștigul predicii e înțelegerea ei.
*
„să nu fiți încântați numai de învățăturile ușoare, ci să îndrăzniți să pătrundeți pe cele mai adânci”.
Din păcate, până astăzi, mulți dintre ortodocși le preferă pe cele ușoare și nu pe cele grele, care îți schimbă, în mod profund, existența, prin înțelegerea lor.
*
În adâncul, „în oceanul Scripturilor nu-i tulburare de valuri”, pentru că e pacea adâncă a înțelesurilor preadumnezeiești.
*
Cuvântul al IV-lea
„Dumnezeu…îndată ce l-a făcut pe om, i-a dat [și] cinstea aceasta [de a fi împărat și stăpân peste creația Sa] arătând cu asta că cinstea nu-i o răsplată a unor fapte săvârșite de om, ci har dumnezeiesc, nu datorie”.
*
Ce a făcut păcatul: „păcatul [i-]a luat omului și o altă cinste, [una] mare de tot: libertatea”. Ne-a făcut robii săi păcatul și nu mai suntem liberi întru harul lui Dumnezeu.
*
„Cea dintâi stăpânire, cel dintâi fel de robie, este acela prin care bărbații au stăpânire peste femei. După ce omul a păcătuit a fost nevoie de robia aceasta.
Înainte de păcat, înainte de călcarea poruncii [lui Dumnezeu], femeia era egală cu bărbatul”.
*
„nu-i îngăduit să învețe [I Tim. 2, 12] femeii.
– Pentru ce?
– Pentru că [l-]a învățat odată, [în mod] rău, pe Adam. Și nici să fie femeia stăpână peste bărbat [I Tim. 2, 12]”.
*
„stăpânirea [bărbatului asupra femeii] nu-i împovărătoare, când stăpânul iubește, cu înverșunare, pe aceea pe care o stăpânește, pe femeie, când frica [de bărbat] e unită cu dragostea [de el].
Astfel, povara robiei este desființată”.
*
„Răutatea voinței [noastre] a pângărit noblețea firii” umane.
***
Ei seamănă unul cu altul
M-am bucurat mereu să observ (mai bine zis: să contemplu) cum lucrează, cum îi schimbă pe doi oameni căsătoriți harul Sfintei Cununii. Și aceasta, pentru că, la un moment dat, cei doi par a fi doi gemeni, făcuți de o singură mamă, dacă se iubesc, dacă cresc în sfințenie și în înțelepciune.
Încep să semene unul cu altul, atât la exterior, cât, mai ales, la modul interior.
Și văzând această minune înțelegi, întru câtva, ce înseamnă că cei doi devin, cu fiecare zi, una în Hristos Dumnezeu. Înțelegi că transformarea lor lăuntrică e una reală și profundă și că, în același timp, unirea sufletească și trupească dintre ei îi duce la o nouă arhitectură interioară și exterioară.
Bineînțeles că nu e vorba de o schimbare fizică radicală. Nu crești cu o jumătate de metru și nici nu îți răsar fire de păr în cap, dacă tu ești pleșuv.
Însă e mai mult decât vizibil faptul, că un cuplu căsătorit, care e plin de dragoste și de duhovnicie, începe să capete trăsături sufletești comune, care se reliefează și pe trup și dau mărturie despre unitatea lor duhovnicească de netăgăduit.
Perversitatea ca utilitate
Vreau să fac legătura în acest articol între The Joneses (2009) și The Client List (2010) (aceasta fiind și ordinea în care le-am văzut) pentru că sunt două filme care implementează modele societale, modele de comportament.
În primul, o falsă familie, compusă din agenți de vânzări, ajung într-un oraș cu obligația expresă de a creea comportamente de cumpărare. Joneșii dau tonul în materie de vestimentație, mâncare, petrecerea timpului…adică vecinii încep să se îmbrace și să se comporte ca plăcuții și mereu amabilii lor vecini.
Vecinii imită modele comportamentale în ciuda faptului că nu au bani prea mulți ca să țină ritmul.
Până la finalul filmului nimeni nu a intuit că noua familie mutată în cartier nu e o familie reală.
În al doilea film, Samanta Horton (rol interpretar cu succes de Jennifer Love Hewitt), având nevoie de bani (căsătorită, soț fără serviciu, trei copii mici și…banca dorea să le ia casa) se angajează la un salon de masaj, care, în adevăratul sens al cuvântului, era un bordel camuflat.
Banii vin rapid, își ajută familia, nimeni nu știe nimic…însă, datorită unui client care îi aduce droguri…poliția află ce se întâmplă, de fapt, la salonul de mesaj cu servicii sexuale.
Când soțul află vestea de la televizor, deși îl doare…o părăsește. Finalul fimului reface familia…numai că soțul nu înțelege, din prima, eforturile femeii pentru a-și susține familia.
În The Joneses, Demi Moore este Kate Jones și e conducătoarea celulei de vânzări. Însă sarea filmului a constituit-o, din punctul meu de vedere, Steve Jones, adică David Duchovny, pentru că a făcut un rol mult mai credibil, și ca auxiliar al șefei, dar și în postura de îndrăgostit, care dă peste cap întreaga afacere.
De ce am ales însă să vorbesc despre cele două filme, care, în primă instanță, par a nu avea legătură între ele? Pentru că tratează probleme postmoderne, probleme actuale, plecând de la un numitor comun: respectabilitatea se ascunde sub efigia familiei.
Tocmai pentru că sunt o familie cei patru vânzători de produse pot să profite, la modul jegos, de un întreg cartier iar prostituata, tocmai pentru că are o familie, nu dă de bănuit de unde își ia banii.
Respectabilitatea de fațadă și stabilitatea familială de fațadă într-o lume care nu mai dă nimic pe suflet, pe liniște, pe armonie, ci dă numai pe trup, pe lucruri care provoacă plăcere.
Da, oamenii pot fi prostiți, duși de nas…dar pentru că ei își doresc acest lucru: spun ambele filme. Și tot ambele caută, în minciuna vieții zilnice, un sens mai înalt, un echilibru, lucru care se constituie în mesajul subsidiar al filmelor.
Două filme inspirate din realitate. Ambele filme de marketing, pentru că propun soluții comerciale la probleme interumane și nu soluții religioase.
În niciunul nu se aduce vorba despre Dumnezeu, despre suflet, despre veșnicie, despre bine sau rău, ci ieșirea din problemele personale se face cu bani, în mod financiar, totul reducându-se la o discuție despre supraviețuire.
Supraviețuim…dar nu luăm cu noi mai nimic din ceea ce maculăm: familia, valoarea vieții, grija pentru sufletul nostru…
Și, în concluzie, în primul rând, înțelegem că e util să fii pervers dacă e profitabil (prima calamitate) iar, în al doilea rând, că supraviețuim doar ca niște inși insignifianți, fără valoare (a doua calamitate).
Parfumul realității
N-am înțeles niciodată cum e să-ți alegi partenerul de viață cum îți alegi mobila sau tricoul.
Însă acest lucru spune multe despre tine. Spune cât dai tu pe viața ta și pe viața altora. Cât cântărește ființa umană în ochii tăi.
Cred că am început să am discurs umanist (nu în sensul istoric al termenului). Detest să văd oameni care admiră discursuri frumoase, care aplaudă idei înalte pe care nu dau, în realitate – în realitatea vieții lor – nici doi bani găuriți.
Falimentul învățământului românesc nu vine de la Băsescu și Boc, nici de la guvernările proaste precedente, nici din toată istoria nefericită și teribilă a românilor.
Rădăcina lui stă în faptul că prea puțini au crezut și cred în folosul lui adevărat, în iluminare, în prefacerea lăuntrică pe care el o produce în mod real. Pe care îl simți așa cum simți că mănânci, că bei, că trăiești…
Prea mulți se îmbată cu apă rece și consideră că o brumă de cultură înseamnă…cultură. Prea mulți reacționează doar la acustica discursurilor, judecă după efectul sonor al cuvintelor.
Puțini oameni aleargă după cunoaștere și simt o nevoie interioară vitală de a înțelege. Puțini simt foamea minții așa cum simți foamea stomacului. Uneori uită de stomac pentru că prima e mai presantă. Cei mai mulți uită de prima pentru că a doua e mai presantă.
În țara și în lumea în care trăim mintea a devenit un apendice. Poate că era un rezultat firesc al declarării inexistenței sufletului.
Însă tot nu se explică decepția foarte multora sau chiar scepticismul preliminar în a explora viața, lumea, universul cărților.
Ființa umană e creată de Dumnezeu cu setea de a cunoaște (fără a distruge), de a învăța, de a căpăta discernământ. E în datele firii noastre, ca și funcțiile biologice. Nu există motivații acceptabile pentru a nu o împlini.
Și cu toate acestea cei mai mulți preferă să trăiască ciuntiți, acefalic, cu dorințele fundamentale – care fac omul să fie om – extirpate.
Cu mintea extirpată, dar și cu…inima extirpată. Pentru că între cele două e o legătură funcțională. Iubirea incită mintea la cunoaștere, iar cunoașterea înmulțește iubirea. Una fără alta nu se poate. Sau pot crește, dar atrofiate. Ca o plantă la care de-abia ajunge puțină lumină.
Și atunci nici omul nu mai e om. Și nici omul pentru om nu este om. Atunci prietenul nostru este hazardul care ni-l aduce aproape, circumstanța care ni-l face prielnic.
Atunci soțul sau soția e o alegere estetică, după vremuri, modă și posibilități.
N-am luat niciodată în calcul posibilitățile. Cred că, în interiorul meu, am trăit totdeauna într-o ucronie și utopie (în afară de spațiu și de timp) care mi-au adus și momente penibile, dar și multă fericire.
N-am trăit niciodată disperarea de a nu rata această existență, de a trăi această viață ca pe ultima, de a îmbrățișa această realitate fizică, palpabilă, materială, cu toate simțurile, ca și când mâine ai muri, definitiv.
Înainte de a veni la Biserică am trăit frica de moarte, chiar panică. Dar nu din atașament față de realitatea înconjurătoare, ci din sentimentul absurdului, pentru că nu-mi puteam explica neantul, nu puteam accepta dispariția unei conștiințe care acum palpită, cunoaște, și mâine…piere?
Însă niciodată n-am experiat atașamentul față de lucruri, față de realitatea așa cum este. Și dacă nu mai este, știu că este o alta.
Mulți muncesc un an întreg pentru a merge o săptămână de concediu în nu știu ce insulă. Sau pentru a petrece revelionul nu știu unde. Pentru a se distra sau a se etala la o petrecere. Trăiesc cu țelul acesta. Îi văd și îi aud.
N-aș putea avea acest țel. Curând m-aș simți sufocată, minimalizată în loc să mă simt maximalizată.
Nu mă afiliez la ritmul lumii. Nu văd oamenii după harta fizionomică – majoritatea numai după asta se orientează. Aștept totdeauna să-mi spună ei cine sunt, experiența lor, psihologia și caracterul lor.
Ce înseamnă celebritatea? Ce faci cu atenția celorlalți dacă…niciunul nu te înțelege, nu te vrea decât pentru fantasma minții sale?
N-am simțul realității lumii acesteia. Nici n-aș vrea să-l am. Frumusețea lumii de acum e un miros tandru și subtil, un aer de lumină al unei vieți mai încăpătoare, pe care am trăit-o inițial intuitiv, apoi ca interioritate și așteptare.