N-am înțeles niciodată cum e să-ți alegi partenerul de viață cum îți alegi mobila sau tricoul.

Însă acest lucru spune multe despre tine. Spune cât dai tu pe viața ta și pe viața altora. Cât cântărește ființa umană în ochii tăi.

Cred că am început să am discurs umanist (nu în sensul istoric al termenului). Detest să văd oameni care admiră discursuri frumoase, care aplaudă idei înalte pe care nu dau, în realitate – în realitatea vieții lor – nici doi bani găuriți.

Falimentul învățământului românesc nu vine de la Băsescu și Boc, nici de la guvernările proaste precedente, nici din toată istoria nefericită și teribilă a românilor.

Rădăcina lui stă în faptul că prea puțini au crezut și cred în folosul lui adevărat, în iluminare, în prefacerea lăuntrică pe care el o produce în mod real. Pe care îl simți așa cum simți că mănânci, că bei, că trăiești…

Prea mulți se îmbată cu apă rece și consideră că o brumă de cultură înseamnă…cultură. Prea mulți reacționează doar la acustica discursurilor, judecă după efectul sonor al cuvintelor.

Puțini oameni aleargă după cunoaștere și simt o nevoie interioară vitală de a înțelege. Puțini simt foamea minții așa cum simți foamea stomacului. Uneori uită de stomac pentru că prima e mai presantă. Cei mai mulți uită de a prima pentru că a doua e mai presantă.

În țara și în lumea în care trăim mintea a devenit un apendice. Poate că era un rezultat firesc al declarării inexistenței sufletului.

Însă tot nu se explică decepția foarte multora sau chiar scepticismul preliminar în a explora viața, lumea, universul cărților.

Ființa umană e creată de Dumnezeu cu setea de a cunoaște (fără a distruge), de a învăța, de a căpăta discernământ. E în datele firii noastre, ca și funcțiile biologice. Nu există motivații acceptabile pentru a nu o împlini.

Și cu toate acestea cei mai mulți preferă să trăiască ciuntiți, acefalic, cu dorințele fundamentale – care fac omul să fie om – extirpate.

Cu mintea extirpată, dar și cu…inima extirpată. Pentru că între cele două e o legătură funcțională. Iubirea incită mintea la cunoaștere, iar cunoașterea înmulțește iubirea. Una fără alta nu se poate. Sau pot crește, dar atrofiate. Ca o plantă la care de-abia ajunge puțină lumină.

Și atunci nici omul nu mai e om. Și nici omul pentru om nu este om. Atunci prietenul nostru este hazardul care ni-l aduce aproape, circumstanța care ni-l face prielnic.

Atunci soțul sau soția e o alegere estetică, după vremuri, modă și posibilități.

N-am luat niciodată în calcul posibilitățile. Cred că, în interiorul meu, am trăit totdeauna într-o ucronie și utopie (în afară de spațiu și de timp) care mi-a adus și momente penibile, dar și multă fericire.

N-am trăit niciodată disperarea de a nu rata această existență, de a trăi această viață ca pe ultima, de a îmbrățișa această realitate fizică, palpabilă, materială, cu toate simțurile, ca și când mâine ai muri, definitiv.

Înainte de a veni la Biserică am trăit frica de moarte, chiar panică. Dar nu din atașament față de realitatea înconjurătoare, ci din sentimentul absurdului, pentru că nu-mi puteam explica neantul, nu puteam accepta dispariția unei conștiințe care acum palpită, cunoaște, și mâine…piere?

Însă niciodată n-am experiat atașamentul față de lucruri, față de realitatea așa cum este. Și dacă nu mai este, știu că este o alta.

Mulți muncesc un an întreg pentru a merge o săptămână de concediu în nu știu ce insulă. Sau pentru a petrece revelionul nu știu unde. Pentru a se distra sau a se etala la o petrecere. Trăiesc cu țelul acesta. Îi văd și îi aud.

N-aș putea avea acest țel. Curând m-aș simți sufocată, minimalizată în loc să mă simt maximalizată.

Nu mă afiliez la ritmul lumii. Nu văd oamenii după harta fizionomică – majoritatea numai după asta se orientează. Aștept totdeauna să-mi spună ei cine sunt, experiența lor, psihologia și caracterul lor.

Ce înseamnă celebritatea? Ce faci cu atenția celorlalți dacă…niciunul nu te înțelege, nu te vrea decât pentru fantasma minții sale?

N-am simțul realității lumii acesteia. Nici n-aș vrea să-l am. Frumusețea lumii de acum e un miros tandru și subtil, un aer de lumină al unei vieți mai încăpătoare, pe care am trăit-o inițial intuitiv, apoi ca interioritate și așteptare.

Did you like this? Share it: