Perversitatea ca utilitate

Vreau să fac legătura în acest articol între The Joneses (2009) și The Client List (2010) (aceasta fiind și ordinea în care le-am văzut) pentru că sunt două filme care implementează modele societale, modele de comportament.

În primul, o falsă familie, compusă din agenți de vânzări, ajung într-un oraș cu obligația expresă de a creea comportamente de cumpărare. Joneșii dau tonul în materie de vestimentație, mâncare, petrecerea timpului…adică vecinii încep să se îmbrace și să se comporte ca plăcuții și mereu amabilii lor vecini.

Vecinii imită modele comportamentale în ciuda faptului că nu au bani prea mulți ca să țină ritmul.

Până la finalul filmului nimeni nu a intuit că noua familie mutată în cartier nu e o familie reală.

În al doilea film, Samanta Horton (rol interpretar cu succes de Jennifer Love Hewitt), având nevoie de bani (căsătorită, soț fără serviciu, trei copii mici și…banca dorea să le ia casa) se angajează la un salon de masaj, care, în adevăratul sens al cuvântului, era un bordel camuflat.

Banii vin rapid, își ajută familia, nimeni nu știe nimic…însă, datorită unui client care îi aduce droguri…poliția află ce se întâmplă, de fapt, la salonul de mesaj cu servicii sexuale.

Când soțul află vestea de la televizor, deși îl doare…o părăsește. Finalul fimului reface familia…numai că soțul nu înțelege, din prima, eforturile femeii pentru a-și susține familia.

În The Joneses, Demi Moore este Kate Jones și e conducătoarea celulei de vânzări. Însă sarea filmului a constituit-o, din punctul meu de vedere, Steve Jones, adică David Duchovny, pentru că a făcut un rol mult mai credibil, și ca auxiliar al șefei, dar și în postura de îndrăgostit, care dă peste cap întreaga afacere.

De ce am ales însă să vorbesc despre cele două filme, care, în primă instanță, par a nu avea legătură între ele? Pentru că tratează probleme postmoderne, probleme actuale, plecând de la un numitor  comun: respectabilitatea se ascunde sub efigia familiei.

Tocmai pentru că sunt o familie cei patru vânzători de produse pot să profite, la modul jegos, de un întreg cartier iar prostituata, tocmai pentru că are o familie, nu dă de bănuit de unde își ia banii.

Respectabilitatea de fațadă și stabilitatea familială de fațadă într-o lume care nu mai dă nimic pe suflet, pe liniște, pe armonie, ci dă numai pe trup, pe lucruri care provoacă plăcere.

Da, oamenii pot fi prostiți, duși de nas…dar pentru că ei își doresc acest lucru: spun ambele filme. Și tot ambele caută, în minciuna vieții zilnice, un sens mai înalt, un echilibru, lucru care se constituie în mesajul subsidiar al filmelor.

Două filme inspirate din realitate. Ambele filme de marketing, pentru că propun soluții comerciale la probleme interumane și nu soluții religioase.

În niciunul nu se aduce vorba despre Dumnezeu, despre suflet, despre veșnicie, despre bine sau rău, ci ieșirea din problemele personale se face cu bani, în mod financiar, totul reducându-se la o discuție despre supraviețuire.

Supraviețuim…dar nu luăm cu noi mai nimic din ceea ce maculăm: familia, valoarea vieții, grija pentru sufletul nostru…

Și, în concluzie, în primul rând, înțelegem că e util să fii pervers dacă e profitabil (prima calamitate) iar, în al doilea rând, că supraviețuim doar ca niște inși insignifianți, fără valoare (a doua calamitate).