Iubiți frați și surori întru Domnul,

acest mare praznic al Bisericii noastre, prăznuit, iată, în mjilocul verii, adică în focul soarelui, subliniază în mod dumnezeiește însăși fundamentul vieții noastre ortodoxe: trăirea întru slava veșnicului Dumnezeu, Care e foc curățitor, luminător, sfințitor și îndumnezeitor în viața noastră.

Pentru că astăzi prăznuim, de fapt, realitatea divino-umană spre care e chemat fiecare om credincios, fiecare fiu al Bisericii Sale, aceea de a fi văzător de Dumnezeu. Și aceasta, pentru că Domnul le-a arătat Ucenicilor Săi, pe muntele înalt al curățirii de patimi și al contemplației dumnezeiești, că omul poate vedea și poate trăi întru slava Sa cea veșnică și necreată.

Însă, pe cât este de frumos și de iubit acest praznic pentru oamenii care se înduhovnicesc continuu, pe atât de scandalos este el, pentru cei care nu acceptă că omul este o ființă care tinde veșnic spre Dumnezeu ci văd în om o ființă ahtiată după plăcere și după dezmăț.

În ediția greacă a Scripturii, cuvântul metemorfoti (schimbare la înfățișare) e regăsibil doar la Mt. 17, 2 și Mc. 9, 2  în Scriptură și el nu poate fi înțeles fără întreaga tradiție a îndumnezeierii pe care o găsim în scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii.

Pentru că Domnul, pe munte, nu S-a schimbat la față ca în filme, arătându-Se cu totul altul sau îngrozindu-i pe Ucenici cu ceea ce era după dumnezeirea Sa, ca în mitologie, ci El le-a dezvăluit, mult mai profund, taina întrupării Sale, adică taina unirii, la nivelul persoanei Sale, a dumnezeirii cu umanitatea luată din Prea Curata Fecioară dar și taina a ceea ce vor fi ei în veșnicie, dacă se vor îndumnezei continuu.

Și din această revelarea a Sa imensă în fața Ucenicilor  Săi deducem faptul, că adevărata înțelegere a lui Dumnezeu e o bunăvoire a Sa față de noi, primită ca un dar și nu ca o recompensă pentru faptele noastre cele bune. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu s-au învrednicit de vederea lui Dumnezeu într-o viață plină de fapte dumnezeiești, dar nu pentru acelea au văzut pe Cel nevăzut, ci pentru că El Se dăruie, El iese la cei care Îl iubesc pe El, pentru ca bucuria lor să fie deplină.

Fiindcă Dumnezeu, Cel care nu Se uită la fața omului sau la rangul său în lume, ci judecă cu dreptate, Se lasă văzut de cei curați cu inima, de cei care se urcă pe muntele iubirii de Dumnezeu, fiind plini de focul slavei Sale, care le aprinde dorul de El.

Cântarea Cântărilor sau ospățul cel veșnic al lui Dumnezeu nu se pot înțelege fără acest dor sfânt după vederea lui Dumnezeu.

Binele omului nu se poate înțelege nici el, dacă nu aprofundăm spusa Sfântului Petru de la Mt. 17, 4, unde el afirmă că e bine/frumos ca ei să fie aici, adică în slava Sa. Pentru că binele real al omului acesta este: a fi plin de slava lui Dumnezeu în primul rând, iar toate celelalte, după făgăduința cea prea adevărată a Domului, se vor adăuga acestei locuiri continue cu Dumnezeu.

Și atunci, cum să nu fie scandalos acest praznic pentru unii, când noi vorbim despre îndumnezeirea omului, iar ei despre animalitatea omului?

Pentru că noi vorbim despre om ca despre lucrul mâinilor lui Dumnezeu, fiind plin de har dintru început dar cu voință liberă, care a căzut în păcat prin înșelarea Satanei, dar care a fost răscumpărat cu preasfânt sângele Fiului lui Dumnezeu, Cel care a venit cu dragoste nețărmurită la om, pentru ca să îl împace cu Dumnezeu și să îl facă pe om fiu și moștenitor al Împărăției Sale.

Și astfel, pentru că omul e creația lui Dumnezeu și pentru că El, prin Fiul Său, i-a dat putere omului de a se face fiu după har, viața omului și veșnicia sa sunt o continuă sursă de bucurie și de înțelegeri preadumnezeiești, dacă se unește cu Domnul prin har și se arată fiu preaplecat al iubirii Sale de oameni.

Și prin aceea că în slava Lui au fost văzuți și Moise și Ilie, asta ne convinge de faptul, că nicicând cei care au trăit viață sfântă nu sunt uitați, pentru că ei sunt mereu cu Domnul și El este slava lor. Și dacă, pe pământ, viața noastră a fost umilă și nebăgată în seamă, dacă a fost plină de slava Sa, vom fi veșnic cu Cel care nu îi uită pe cei iubiți ai Săi.

Praznicul de astăzi însă este o palmă peste obrazul conștiinței pentru mulți.

E o palmă pentru conștiința acelora, care consideră că teologia e ruptă de viața celui credincios, când teologia e însăși fundamentul vieții și al nevoinței ortodoxe.

E o palmă și pentru cei care Se raportează la Dumnezeu ca la o realitate depărtată de viața lor, în fața Căruia fac rugăciuni, slujbe, își trăiesc viața, dar fără ca să aștepte călăuzirea Lui continuă.

E o palmă dureroasă și pentru cei care pun semnul de egalitate între toate credințele, religiile și bisericile, pentru că praznicul de astăzi ne arată în mod magistral faptul, că doar dreapta credință aduce dreapta viețuire,  care Îl vede pe Dumnezeu.

Însă praznicul de astăzi este bucuria isihaștilor, a celor milostivi, a celor iertători, a celor iubitori de frați pentru că slava Prea Sfintei Treimi se arată acelora care Îl caută neîncetat pe Cel iubit. Și numai prin vederea Lui și prin harul Său continuu înțelegem, cum să ne biruim patimile, cum să ne comportăm ca fii ai Împărăției Sale, cum să Îl slăvim pe Dumnezeu în sufletele și în trupurile noastre.

Legătura dintre praznicul acesta și următorul, cel de pe 15 august, constă în aceea că acesta îl confirmă pe acela. Pentru că Cel născut și iubit de către Maica Sa confirmă prin viața Mamei Sale că îndumnezeirea omului e o realitate ontologică și nu o utopie.

Domnul a luat la Sine sufletul Maicii Sale și apoi trupul ei pentru că ele erau pline de slava Sa și de iubirea pentru El.

Iar când Sfintele Moaște ale Sfinților fac minuni, îi alungă pe demoni, îi bucură și îi întăresc pe oameni  în nevoințele lor acestea toate confirmă faptul, că Sfinții sunt vii la Domnul și că începutul sfințeniei se face aici, pe pământ și că sfințenia e fără sfârșit, pentru că suntem în comuniune continuă cu Cel Preasfânt.

Spuneam și altădată, că în limba română veche față însemna întrega persoană umană. Din acest motiv, adevăratul înțeles, înțelesul actualizat, în limba română, a titlului praznicului  de față e acesta: Schimbarea sau Transfigurarea întregii umanități a Domnului prin slava Sa.

Și subliniem acest lucru, pentru că nu doar fața celor Sfinți se îndumnezeiește, ci întregul suflet și trup al Sfinților, iar noi așa ne închinăm la Sfintele Moaște: la orice parte din trupul îndumnezeit parțial al Sfinților.

Și iarăși acest praznic îi mustră pe aceia, care cred că omul e important numai pentru mintea sa și nu și pentru trupul său.

Și îi mustră și pe cei care consideră că sufletul și trupul se luptă în mod congenital unul cu altul, neștiind că harul lui Dumnezeu împacă sufletul cu trupul și îl face pe suflet să stăpânească peste trup spre mântuirea amândurora.

Sfintele Moaște sunt o mustrare continuă pentru aceia, care nu recunosc că trupul ajunge templu al Sfântului Duh printr-o viață de multă asceză și de cunoaștere dumnezeiască. Și când nu se găsesc Sfinte Moaște în mormântul creștinului atunci înseamnă că el a fost un om care și-a trădat făgăduințele și nu i-a păsat de acest lucru.

De aceea, pe fiecare zi, trebuie să ne ridicăm din păcatele noastre și să nu ne temem de nimic [Lc. 17, 7], ci numai de faptul de a nu-L supăra pe Domnul nostru. Și Cel care i-a umplut de slavă pe Sfinții Săi ucenici, atât pe cât au putut să suporte aceia, ne va umple și pe noi de slava Sa, dacă vom fi plini de dor după El, după Mântuitorul sufletelor noastre, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: