Zilele astea s-a vorbit mult despre exodul inteligențelor. Pentru prima dată au devenit și ele vedete de televiziune, alături de politicieni și de obișnuitele celebrități mondene.

Dar au devenit subiect fierbinte pentru că…pleacă. Au plecat și pleacă. Se duc să sporească rândurile intelighenției în alte părți.

Care e rostul acestor emigrări? Fără îndoială, la Dumnezeu toate au un rost. Și sărăcia, și boala, și depopularea și catastrofele și moartea. Nu de asta ne îngrijorăm. Sau, altfel spus, nu ne isterizăm.

De obicei nu ne isterizăm, suntem un popor care acceptăm, tăcem și înghițim. Ne aclimatizăm cu situația, oricât de oribilă. Și a fost de multe ori în istorie oribilă. Poate tocmai de aceea nu ne mai miră nimic, nu ne mai indignăm, nu ne vine la toți să ieșim  și să dăm foc Cotrocenilor și Palatului Victoria…

Dintre toate categoriile sociale, profesorii cred că au suferit, după Revoluție,  cea mai dramatică modificare de statut public. Ei au trecut cel mai brusc și cel mai grav de la o categorie dintre cele mai respectate la una dintre cele mai prost tratate.

Și nu sunt subiectivă. Guvernările succesive ale României dețin, mai mult sau mai puțin, cea mai mare parte din vină pentru această situație.

Și totuși, destul de multă responsabilitate revine și…lipsei de responsabilitate a părților implicate în procesul de învățământ, adică forurilor de conducere și de decizie din această instituție, pe de-o parte, și populației implicate, care privește această etapă drept una…care trebuie depășită neapărat, cu orice mijloace.

Mai sunt și alți factori la mijloc. Ritmul alert de accedere la o mentalitate materialist-consumistă, în care obiectivul principal e profitul imediat, repede și ușor, ar fi unul dintre ele. Oamenii au înțeles că trebuie să invidieze opulența, luxul nesimțit al unor neciopliți, care au luat locul ceaușeștilor și ierarhiei comuniste, care preferau prostia, bădărănia, fațada de țoape cu pretenții culte și academice.

De aceea te întrebi: acest popor nu este oare în stare să nască lideri? Lideri și nu un lider, care, oricât de bine intenționat ar fi, nu poate să facă nimic dacă nu are colaboratori la fel de bine intenționați. De 20 de ani nu s-a găsit o mână de oameni, care să conducă cu măcar 50% intenții bune?

Problema românilor, așa cum o observ eu, e că nu aleargă spre conducere, nu se înghesuie spre putere oamenii cu adevărat de valoare și bine intenționați. Aproape peste tot unde te uiți (cu mici excepții), de la conducerea unei instituții oarecare și până la conducerea țării, nu se grăbesc spre ea decât tocmai cei care…n-ar trebui să fie acolo.

Însă această mentalitate de castă, de a-mi spori la infinit averea mea, până la a deveni rajah indian, în timp ce mulțimile pot să trăiască și să moară pe stradă, e de neînțeles într-o lume care are baze comunionale, în care prosperitatea personală are sens și realitate, cu adevărat, doar în condițiile unei prosperități generale.

Cum spuneam însă, unii – și nu doar în societatea românească – au descoperit portițele capitalismului, prin care să devină maharajahi. Ceea ce nu are lumea noastră sunt anticorpii pentru această boală. Și nu-i are pentru că nu vrea să-i aibă. Pentru că privește cu invidie și aviditate la acești maharajahi care i-au spoliat, și nu cu…simțul dreptății.

Pentru că oamenii cred că e o destinație pentru oricine.

Nu înțeleg că trebuie să calci foarte multe principii cu șenilele nesimțirii și ale ignobleții ca să ajungi oricine.

Față de sistemul feudal, noi nu mai avem regula unei categorii prospere pe criterii sangvin-ereditare, dar compartimentările sociale sunt funcțional cam aceleași. Doar că, cel puțin pretins, accederea e favorizată de competitivitate și valoare. Când pretenția acestor două din urmă se va fi compromis definitiv, atunci vor fi, probabil, revoluții mondiale. Sau cine mai știe ce.

Nu poți să apreciezi cultura, formația spirituală, când nu ți-ai pus întrebări niciodată. Când n-ai avut căutări, insomnii, dureri interioare. De aceea, Băsescu poate să spună liniștit că, dacă ai nevoie să știi despre Herodot, te uiți pe internet. Dacă, adică, îți vine vreodată chef ca să afli și despre asta…nu că ți-ar folosi efectiv la ceva. Cam asta e mentalitatea șefului statului. Și, împreună cu el, a multor compatrioți – aici e un fel de imago mundi.

Cultura e un instrument, unul social și nu ontologic.

Te cultivi, dar atât cât trebuie, pentru un salariu și o funcție. Mai mult, nu are sens

E greu să-i convingi pe asemenea oameni la ce-ți folosește ție știința…, mai multă decât ai avea neapărată nevoie.

E greu să-i convingi pe mulți. Pentru mulți nesimțirea și ignoranța e compania liniștii lor interioare, în timp ce reflecția i-ar inconforta.

Gândirea doare. Și doare de două ori: pentru că e obositoare (numai cine n-a experimentat-o crede că numai munca fizică e obositoare) și pentru că, spre deosebire de munca fizică, rezultatele ei nu stau în satisfacția degustării unui produs, ci în…și mai multă durere.

Cine e dementul să stea să gândească, doar ca să-și amărască viața și…să se simtă om? Nu mai bine se simte el animal, fără interogații, reflecții și chirurgii interioare, dar bine hrănit și adăpat?

Și aici se face diferența între oameni: pe unii îi duce valul, pe când alții se conduc după principii și se clădesc prin munca asiduă.

Did you like this? Share it: