Ce am citit pe 12 decembrie 2000

Mai întâi: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Caracterul pemanent și mobil al Tradiției, în Studii Teologice (1973), p. 3-4, p. 149-164.

p. 155: „Toate ereziile, toate speculațiile, în loc să deschidă perspectiva unui progres mai bogat, mai prelungit, au redus perspectiva [teologică] dată [existentă] în plenitudinea Tradiției apostolice”.

Adică ereziile nu au sporit perspectiva teologică a Tradiției Bisericii (nici nu o puteau face, de altfel) ci au redus-o la o perspectivă ideologică, îngustă. Tradiția a fost din ce în ce mai subțiată, pentru că ereticii nu au vrut să o primească deplin.

*

p. 158: „ceea ce este necesar [în studiul teologic] nu e schimbarea formelor Tradiției, ci practicarea lor cu credință”, cu evlavie față de adevărul deplin, total, al Bisericii.

*

Ibidem: „problema înnoirii Tradiției constă în înnoirea vieții noastre în spiritul Tradiției, prin credință și nu în căutarea de noi forme exterioare ale Tradiției”.

*

p. 159: „numai în sânul Bisericii [Ortodoxe] se poate înnoi Tradiția”, adică se poate retrăi la parametri momentului.

*

p. 162: „credinciosul [Bisericii, peste veacuri] a rămas, în esență, același, chiar dacă e necesar azi să i se explice mai mult decât altădată temeliile mântuirii și ale desăvârșirii noastre cuprinse în revelația în Iisus Hristos”.

Și credinciosul Bisericii e același în esență, pentru că viața și teologia Bisericii sunt aceleași în conținutul lor divino-uman.

***

Apoi: Prof. Dr. Nicolae Chițescu, Însemnătatea Mărturisirilor de credință în cele 3 mari confesiuni creștine, în rev. Ortodoxia VIII (1955), nr. 4, p. 483-512.

Omologhia, în limba greacă, înseamnă: 1. acord în vorbire, armonie între mai multe persoane; 2. mărturisire de credință.

Papa romano-catolic se consideră „superior” unui Sinod Ecumenic. Catolicii pun Mărturisirile de credință în registrul Tradiției bisericești.

Prin ex cathedra, teologia romano-catolică înțelege faptul, că papa nu poate greși în materie de definire a unei probleme teologice.

Pentru protestanți însă (p. 489), cărțile lor simbolice sunt identice, ca învățătură, cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Însă pentru a nu se altera Tradiția, Biserica a fixat în scris o parte din Tradiția orală a Bisericii, imediat după epoca apostolică, spune autorul nostru. Însă noi credem că Tradiția Bisericii a început să se fixeze în scris odată cu Sfinții Apostoli, adică în timpul epocii apostolice și nu mai târziu.

Dând exemplu pe teologul protestant Mulert, autorul nostru spune că protestanții pun cărțile simbolice pe același plan cu simboalele ecumenice.

p. 502: Hristos Andruțos: „glasul Sinodului ecumenic este singurul glas canonic al Bisericii”, adică singurul care poate reglementa canonic.

***

Ultimul: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Revelația prin acte, cuvinte și imagini, în rev. Ortodoxia XX (1968), nr. 3, p. 347-377.

p. 355: „în Hristos este revelat tot [ceea] ce vom deveni [noi], nu numai până la sfârșitul timpului, ci și în veșnicie, fiind veșnic ținta spre care avem să năzuim. În Hristos e încheiată Revelația”.

***