Unii au spus că mistica este…irațională, că Răsăritul e mistic irațional, în timp ce Occidentul e raționalist.

Oricât de prostesc-elementară ar putea părea această concepție, ea este una în care foarte mulți au crezut și încă mai sunt alții care mai cred.

Diferența între Apus și Răsărit nu este între rațiune și mistică, ci între forme diferite de rațiune și de mistică. Nici Orientul nu este lipsit de rațiune, nici Occidentul de mistică, numai că nici rațiunea și nici mistica celor două Europe nu sunt aceleași.

Mă refer aici doar la rațiunea și mistica creștine, nu necreștine.

Există, în Occident, o mistică catolică, cu reprezentanți cunoscuți, de la Francisc din Assisi la Juan de la Cruz sau Teresa d’ Avila. Nu intru acum în detalii. Ortodoxia o denunță drept senzualism exaltat paravanat de forma literară a unei exaltații religioase.

Acuzat și de introducerea logicii aristotelice în teologia dogmatică (de la raționalismele lui Toma din Aquino și până la teoria accidenților din Sacramente), Occidentul a replicat și acuzat Răsăritul cu…contrariul celor de care fusese acuzat el însuși. Adică de două lucruri: de misticism irațional (de supralicitarea misticii în defavoarea rațiunii) și de preluarea acestui tip de misticism de la Platon și Plotin, pe scurt, de platonism.

I s-a reproșat Apusului raționalismul defectuos și implicarea în dogma Treimii și în dogmele creștine a logicii păgâne, aristotelice, aplicabile la realitatea fizică, imediată, dar nu și la realitatea din veșnicie a Dumnezeirii, despre care tot ce putem ști ni s-a comunicat prin Revelație și care nu cade absolut deloc sub incidența simțurilor și a minții noastre.

Apusul a replicat ofuscat că Răsăritul practică un platonism încreștinat. (Din păcate, mulți intelectuali de la noi au preluat și preiau teoria ca atare, nefiind inițiați și neavând timp să se inițieze cum trebuie în teologie).

Așa s-a ajuns însă la a subsuma aproape totul – chiar toată gândirea creștină a Europei – filosofiei vechi grecești și mai ales lui Platon și Aristotel.

Pentru cei care nu cunosc, acuzele teologiei catolico-protestante la adresa creștinismului ortodox răsăritean au în vedere credința ortodoxă în despătimire și în vederea luminii dumnezeiești și experierea conștientă a harului, din veșnicie, al Preasfintei Treimi.

Apusul nu crede în harul sau energiile necreate și veșnice ale Sfintei Treimi, ci doar într-o grație creată, noneternă. Nu consideră că acest har este o componentă a ontologiei umane de la crearea lui Adam și că omul a pierdut-o temporar dar este dator să o recapete prin pocăință, ci crede că grația este ceva supraadăugat naturii umane, prin care omul devine bun (mai înainte nu era – de aceea a și trebuit Rousseau să teoretizeze, din nou, că omul e bun de la natură, pentru că dogmele Bisericii catolice nu acceptă acest fapt) și se apropie de Dumnezeu.

La fel, și pentru confesiunile protestante, descinse din catolicism, omul este un butuc (Luther), adică natura umană în sine nu are nimic bun, până nu i se supraadaugă grația.

Teologia occidentală nu crede, în consecință, nici în vederea lui Dumnezeu care înseamnă, experiată treptat, începutul, înaintarea și sfârșitul curățirii de patimi (dacă se poate ajunge la acest sfârșit pe pământ) și îndumnezeirea omului.

Replica Răsăritului este aceea că vedera lui Dumnezeu și îndumnezeirea sunt realități ale vieții spirituale și religioase încă de la Sfinții Protopărinți și de la primii Sfinți sau Drepți ai Vechiului Testament, experiență duhovnicească pe care au trăit-o Avraam, Moise, Ilie și toți Sfinții Proroci amintiți în Sfânta Scriptură.

Platon era cel care, fără îndoială, auzise cumva de ea, așa cum a preluat și ideea de transcendență tot de la vechii evrei – nu avea de unde din altă parte, pentru că nu exista pe pământ altă religie care să proclame un Adevăr transcendent.

Nu era nimic nou pentru Platon și nici pentru filosofia antică să își încropească un sistem de referință, filosofico-religios, propriu, prin adăugarea sau compilarea de idei și concepții preluate din alte arii de cultură și religie.

Din punctul acesta de vedere, granițele Antichității erau mai puțin inexpugnabile și circulația opiniilor (doxa=credință, opinie, în grecește) era mult mai fluentă.

Astfel și-a însușit Platon, spre exemplu, credința în transmigrația sufletului din religia budistă – budiștii au convertit și vreo trei regi macedoneni la religia lor.

Cu toate acestea, transcendența și extazul lui Platon nu sunt decât niște idei foarte palide ale ceea ce reprezintă aceste realități pentru vechiul iudaism și creștinism.

Omul lui Platon, după cum știm, rămâne mai departe în peșteră, în întuneric, și ar fi cel mai fericit dacă ar putea pătrunde o rază și la el.

De aici și până la ieșirea din sine în extaz a misticii creștin-ortodoxe, transmisă de la Sfinții Pavel – cel răpit până la al treilea cer – și Dionisie Areopagitul (nu în sensul că ei ar fi fost singurii care ar fi trăit-o, în perioada apostolică, ci pentru că ei au vorbit mai mult despre ea și au teologhisit-o) până în zilele noastre, este o foarte mare diferență.

Nu știm ce calitate avea entuziasmul (în greacă înseamnă îndumnezeire), adică extazul pe care afirmă că l-au trăit, de vreo trei-patru ori în viață, Platon și apoi, peste câteva secole, Plotin. Pe Plotin chiar cred că ar cam trebui să-l scoatem de tot din discuție, pentru că el trăia în plină epocă de răspândire și întărire a creștinismului în lume și el putea foarte ușor să-și improprieze elemente din gândirea creștină.

Acest împrumut îi era însă facil și lui Platon, după cum am mai spus. Transcendența lui Platon nu este însă, nici pe departe, aceeași cu cea a Vechiului Testament, a mozaismului.

La Platon, materia e preexistentă, deci nu vorbim de o Existență spirituală veșnică, atotdesăvârșită și atotbună, ci de o realitate duală veșnică, întrucât și materia și ideile transcendente sunt la fel de eterne.

Ideile se coboară, doar, în forme materiale. Încât nu există o discrepanță enormă între imanență și transcendență. Diferența stă doar în perisabilitatea formelor imanenței.

Însă lumea de jos este, prin aceasta, o oglindă a lumii de sus, aidoma ca în politeism, doar cosmogonia diferă.

Niciodată, la Platon, transcendența nu are un chip de neatins pentru mintea umană, dincolo de orice rațiune și putință umană de concepere!

Dacă pot să mă exprim mai explicit, transcendența platonică e doar cu numele, în esență ea fiind la fel de materială ca și lumea cerească a zeilor în politeism.

Nu avea cum să se inspire Creștinismul și Ortodoxia din această religie/filosofie, pentru că atât extazul, cât și transcendența nu au decât o similaritate onomastică cu ceea ce comunică cele două Testamente și Biserica Ortodoxă.

Despre rațiune, altădată

Did you like this? Share it: