Sfântul Ignatie Briancianinov, Tâlcuiri la Patericul egiptean (însemnări)

23 și 27 octombrie 1999. Sfântul Ignatie Briancianinov, Tâlcuiri la Patericul egiptean, trad. din lb. ru. de Pr. Gheorghe Roșca, în col. Comorile pustiei, vol. 9, Ed. Anastasia, București, 1996, 128 pagini.

*

Lucrare exegetică de tinerețe a Sfântului Ignatie.

*

„Singurul lucru într-adevăr frumos este Dumnezeu”. Pentru că de la El vine toată frumusețea creației, fiind Izvorul întregii frumuseți.

*

„Nevoințele cele cu bună pricepere [duhovnicească] duc la smerenie…când sunt lucrate cu scop de pocăință, cu scop de a înfrâna patimile”.

De unde, consecința logică, cine nu se umple de smerenie și smerenia nu naște în el multă curăție și înțelepciune, nu are o nevoință curată, duhovnicească, ci una plină de orgoliu.

*

„Nevoitorul are neapărată nevoie de o desăvârșită încredere în sine [în ceea ce are bun], în neclătinarea voinței sale [din nevoința smerită], în nepătimirea sa”.

El are nevoie de confirmarea interioară a faptului că este în harul lui Dumnezeu și trebuie să aibă încrederea nețărmurită în Dumnezeu, că atâta timp cât va lucra în harul Său cele bune, merge pe calea Lui.

*

„ispitele…se îndepărtează [de noi], numai [atunci] când sufletul părăsește trupul”, numai când noi murim. De aceea ispitele nu sunt o noutate pentru nevoitorii ortodocși, chiar dacă ei au 15 ani sau 100 de ani.

*

Despre războiul nopții.

*

„întuneric moral”

*

Judecata omenească, subliniază autorul nostru, nu este în stare să judece niciun lucru al lui Dumnezeu.

Se referă la faptul, că omul trupesc nu poate înțelege rațiunea pentru care Dumnezeu îngăduie o calamitate sau o persoană sau un grup de persoane, care își fac de cap în detrimentul unei populații vaste.

A se vedea: dictaturile, ororile războaielor, directive politice și sociale antiumane.

*

Amintește de o zicere a Sfântului Ioan Scărarul (Cuvântul 27 din Scara): „liniștea îi omoară pe cei care n-au ajuns încă la măsurile ei”.

Se referă la retragerea în pustie, înainte de vreme, pentru a te dedica rugăciunii inimii. Dacă nu ești plin de harul lui Dumnezeu și dacă nu ai crescut într-atât de mult în vederea lui Dumnezeu, încât să nu mai dorești altceva, liniștea pustiei te omoară, pentru că nu o poți suporta.

Te vei plictisi și vei cădea în păcat…pentru că nu ai conținut interior care să te țină în pustie, în singurătate…Adică nu ai dorul de Dumnezeu, rugăciunea continuă, care să te facă să uiți de toate…

*

„smerenia dracilor”

Dracii încuviințează voia lui Dumnezeu, acceptă că așa e...dar fac întotdeauna ceea ce vor ei. Asta e smerenia dracilor: acceptarea păcatului, dar care nu e urmată de pocăință, ci de o păcătuire și mai mare.

*

Smerenia propovăduită de cugetarea trupească [adică de un om care nu s-a înduhovnicit, care nu s-a umplut de harul lui Dumnezeu prin curățirea sa de patimi], de fățărnicie, de sfințenia deșartă [adică închipuită] este o smerenie drăcească”, pentru că e o smerenie inspirată nu de harul lui Dumnezeu, care nu locuiește în noi, datorită păcatelor noastre, ci de mintea noastră pătimașă și de inima noastră care mustește de fariseism, de duplicitate.

Adică vrem să părem oameni duhovnicești în timp ce noi trăim o viață fariseică, păcătoasă, doar cu alură de sfințenie.

*

„A urma lucrările [nevoințele] cele mai presus de fire ale Bătrânilor purtători de Duh este cu neputință pentru aceia, care nu au ajuns la o desăvârșire creștină asemănătoare cu a lor”.

Tocmai de aceea, cel mai adesea, mulți încearcă să imite de la Sfinți numai lucruri care îi depășesc și sfârșesc, în cele din urmă, prin a renunța la nevoință, pentru că totul li se pare prea greu. Și aceasta, pentru că nu au început să practice ceva de la Sfinți pe măsura lor ci, din neștiință, au început cu ceea ce părea cel mai ușor dar era foarte greu în subsidiar.

*

Amintește spusa Sfântului Macarie către Înger, plină de recunoaștere de sine: „Cu ce să mă înalț [să mă mândresc], când sufletul meu, ca o femeie desfrânată, se hrănește din duhoarea gândurilor necurate, aduse [în inima mea] de draci”?!”.

*

Nevoința ortodoxă e o ocupație continuă: „pretutindeni se cere lupta cu sine, dusă cu răbdare dar, mai ales, cu ajutorul lui Dumnezeu”, fără de care întreaga noastră atenție e neputincioasă.

*

„necurmata amintire de Dumnezeu”

*

Una e luminarea lui Dumnezeu, precizează adesea Sfântul Ignatie în scrierile sale, și alta e mentalitatea religioasă născută de către înfierbântarea sângelui.

Oamenii înșelați de către demoni, plini de orgoliu și de neștiință, au o asceză în care primează nălucirile minții și o sensibilitate bolnăvicioasă.

Diferența dintre ei și oamenii duhovnicești, în materie de experiență duhovnicească și  de teologie e imensă, pentru că la aceștia harul lui Dumnezeu e cel care garantează și susține atât experiența cât și înțelegerea teologică.

*

Ce spune „gura sufletului tău”? Ce vrea ea să mănânce?!

*

Amintește și de un cuvânt al Sfântului Maxim Kavsocalivitul despre încetarea rugăciunii: „În timpul rugăciunii, când vine harul Sfântului Duh și aprinde mintea [celui care se roagă], atunci încetează rugăciunea”, pentru că vederea extatică e contemplare prin și întru slava lui Dumnezeu și nu rugăciune.

*

„Virtuțile monahilor și nevoințele lor se deosebesc în chip radical de nevoințele și virtuțile mirenilor”, precizează Sfântul Ignatie.

Însă, credem noi, și virtuțile monahilor și ale mirenilor sunt bineplăcute lui Dumnezeu și primite de către El, pentru că Dumnezeu cere de la noi nevoință după starea și înțelegerea noastră.

*

Amintește și de faptul că slava deșartă ușurează greutatea postului. Adică cei care vor să se dea mari că postesc, postesc cu mai multă tărie, dar postul în sine e gol de har, pentru că e trăit cu mult orgoliu.

*

Amintește de doi Sfinți care s-au nevoit goi: Sfântul Onufrie și Sfântul Serafim Sidonitul.

*

Sfântul Ierarh Ignatie, Părintele nostru, a adormit la data de 30 aprilie 1867 și a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1988.

***

Din Canoul cel Mare

22 octombrie 1999. L-am recitit. Fragmentele care mi-au atras atenția…

*

Edom = „înfierbântarea trupului celui iubitor de păcate”.

*

„Siloam să-mi fie mie lacrimile mele”

*

„înălțându-ți mintea cu aripi, cu fapta și cu gândirea”

*

„izvorul înțelepciunii varsă izvorul teologie”. Pentru că teologia se naște în ființa celui înțelept, în persoana celui care s-a despătimit și s-a umplut de slava lui Dumnezeu.

*

„adâncul păcatului”

*

„ți-ai tuns tăria lucrurilor tale”

*

Varianta textuală citită e traducerea PS Dr. Sebastian Pașcanu.

Mărturii vechi despre „protobiblia cosmică”


Palia istorică (sau Palia bizantină) semnalează această revelație prin lectura literelor cosmice, prin care Drepții Vechiului Testament, Melhisedec și Avraam, neavând Biblie scrisă, au citit scriptura cosmică (care este, și aceasta, tripartită: celestă, terestră și marină):

Aceastea deaca audzi Melhii, preveghie într-acea noapte, vrând să plinească slujba și învățătura părintelui său [care i-a cerut să pregătească boi și viței pentru jertfă înaintea zeilor].

Într-acea noapte era luna foarte luminată și stealele străluciia foarte. Aceastea deaca vădzu Melhii, să miră și gândi întru sine, dzicând:

Oh, spre ce lucruri frumoase odihneaște Dumnedzău, Făcătoriul a toate! Duce-mă-voi, de voi spune părintelui mieu: „Mai bine Acestuia să înălțăm jârtvă, decât bodzilor [idolilor] celor muți și surzi…[1].

La intenția tatălui mânios de a-și aduce jertfă zeilor pe fiul său, pe Melhisedec, acesta fuge în Muntele Eleonului (Măslinilor) și se roagă Dumnezeului pe care L-a cunoscut prin revelație naturală, contemplând frumusețea cosmică:

Svințiia Ta ești Domnul Dumnedzău, cela ce ai făcut ceriul și pământul, soarele și luna și stealele! … [2].

În același fel se petrec lucrurile și cu Avraam:

Tatăl lui era făcătoriu de idoli. Și vădzând Avram bozii părintelui său carele îi făcea, zise întru sine:

O, cum face tată-mieu bozii și le slujaște lor, și nu poate mie a vesti pre Dumnezeu, Făcătoriul ceriului și al pământului, cela ce făcu soarele și luna, stelele și marea! […]

Melhisedec dzise: Care Dumnedzău te-au trimis? Răspunse Avram: Dumnedzău cela ce au făcut ceriul și au dzidit pământul, marea și soarele, luna și stealele[3].

Această viziune bizantin-ortodoxă asupra universului ca proto-scriere (protobiblie) era încă știută în epoca romantică și am sesizat altădată prezența metaforei cerului ca literatură și a stelelor ca litere începând cu epoca medievală (Dosoftei, Antim Ivireanul, Cantemir, etc.) până la poeții pașoptiști, Eminescu, Macedonski și chiar și după ei.


[1] *** Cele mai vechi cărți populare în literatura română (vol. IV). Palia istorică, studiu filologic, studiu lingvistic și ediție de Alexandra Moraru și Mihai Moraru, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2001, p. 123.

[2] Idem, p. 125.

[3] Idem, p. 116-117 și 126.