Deus incognitus?
Știm că, așa precum pentru Scrisoarea I, pentru Rugăciunea unui dac Eminescu a apelat la Rig-Veda.
Zoe Dumitrescu Bușulenga precizează că, spre deosebire de Scrisoarea I, în care a folosit Imnul creațiunii (X, 129), în Rugăciunea unui dac s-a inspirat din Imnul către zeul necunoscut (X, 121) „și în care frapantă e întrebarea de la sfârșitul primei strofe, care revine, ca un refren, în toate celelalte, cu excepția ultimei și care apare, cu același caracter interogativ, în poema eminesciană.
În traducere franceză, versul sună Quel est le Dieu que nous devons adorer par l’oblation?[1] (care este zeul pe care-l adorăm prin jertfă?). El s-a putut transfroma ușor în: Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”[2].
Alegerea acestui imn de către Eminescu și implicarea Dumnezeului necunoscut nu sunt aleatorii sau hazardate, ca de altfel nicio opțiune a poetului – avertizam și cu alte ocazii că ele trebuie calculate foarte bine.
Nu este o banală interogație filosofică din partea poetului, nici exprimarea nesofisticată a unei incertitudini care ar putea fi citită literal.
Eminescu nu era un exponent al elitismului estetic și cu toate acestea, îmi pare rău dar trebuie să spun că cei care cred că îl pot înțelege doar prin lectură se înșeală amarnic. Mai au nevoie și de studiul lecturilor lui Eminescu, ceea ce deja complică lucrurile extrem de mult.
Întorcându-ne la problema pe care am ridicat-o, referința la zeul necunoscut nu este semnul necunoașterii, ci…o indicație.
În primul rând, nu doar vechii inzi se întrebau sau ridicau altare zeului necunoscut. Același lucru îl făceau și egiptenii, și grecii și romanii.
Sfântul Clement Alexandrinul (pe care Eminescu l-a citit), în Stromatele, scria că „egiptenii puneau înaintea templelor sfincși, pentru a arăta că învățătura despre Dumnezeu este enigmatică” și că „în mod acoperit au vorbit egiptenii de Cuvântul cel Sfânt prin așa-numitele locuri de taină, iar evreii prin catapeteasmă”[3].
Egiptenii erau, de altfel, cunoscuți, drept cel mai înțelept popor din Antichitatea păgână. De aceea și Mihail Sadoveanu, în Creanga de aur, îl trimite pe Kesarion Breb din Dacia în Egipt, să se inițieze.
Nu este un lucru de mirare, din moment ce egiptenii au avut dese interferențe cu vechii evrei, de la Avraam, Moise și până la Hristos, și cel puțin o tentativă a unui faraon de a institui o formă de monoteism.
Iar Eminescu, într-un alt vers enigmatic, din Epigonii, vorbea despre Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles.
Într-un miscelaneu de prin 1774, alcătuit de ierodiaconul Anatolie de la Râmnicul-Vâlcea, și care cuprinde și o Cosmografie, se spune că „învățăturile care s-au izvodit la Eghipet și în Țara Jidovească, pe urmă au venit la greci și până astăzi trăiesc la noi”[4], în Europa.
Sfântul Pavel, vorbindu-le atenienilor în Areopag, le spunea „Căci străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinăciune, am aflat și un altar pe care era scris: Dumnezeului necunoscut. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea…”, a creat oamenii „ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci al Lui neam și suntem” (Fapt. 17, 23-28).
În lumea modernă, Dumnezeul incognitus al Antichității a devenit… incognito – așa cum va spune mai târziu și Mircea Eliade.
Așa că și Eminescu caută o înțelegere mai profundă a acestui Dumnezeu care trece incognito pe lângă inimile noastre.
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei isvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
[1] Hymnes spéculatifs du Véda, Gallimard, 1956, p. 119.
[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valori și echivalențe umanistice, Ed. Eminescu, 1973, p. 211-212.
[3] Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 316-317 și Clement Alexandrinul, Stromatele, col. PSB, trad de Pr. D. Fecioru, IBMBOR,1982, p. 322, 329.
[4] Cf. Cătălina Velculescu, Între scriere și oralitate, Ed. Minerva, 1988, p. 105.