Predică la duminica a 13-a după Rusalii (2010)

Iubiții mei,

Dumnezeiasca Scriptură nu este, în primul rând, o enciclopedie istorică despre trecut, la care noi trebuie să ne raportăm literal, învățând să povestim ceea ce citim la prima vedere (lucru, care, de altfel, se petrece la orele de Religie din școlile românești) ci ea este un compendiu absolut de paradigme existențiale despre prezent și viitor.

Și de aceea citim Scriptura ca să învățăm ce să facem în prezent, ce să facem în viața noastră, fiind implicați cu totul în ceea ce citim și nu o citim ca pe ceva care nu se intersectează deloc cu viața noastră.

Fiindcă orice pagină a Scripturii, fie că ne vorbește de Sfinții Protopărinți, de primul fratricid, de potopul trăit de Sfântul Noe, de jertfa Sfântului Ilie, de păcatul curviei și de cel al uciderii săvârșit de Sfântul David Prorocul sau despre rugăciunea Sfântului Iona în pântecele chitului ne vorbește, într-un mod profund, despre virtuțile pe care trebuie să le avem și despre păcatele de care trebuie să ne descotorosim, adică despre cât de sfântă și de dreaptă și de curată trebuie să fie viața noastră.

Dumnezeiasca Scriptură vorbește despre noi, despre fiecare dintre noi, atunci când vorbește despre oricine altcineva și așa trebuie citită și receptată: ca pe o sumă de detalii abisale despre ce suntem și trebuie să fim ca oameni ai credinței.

Și toată tradiția exegetică a Sfinților Părinți la Dumnezeiasca Scriptură e o raportare personală și duhovnicească la adevărurile sfinte și existențiale ale Scripturii, în care fiecare Părinte în parte a străvăzut și s-a umplut de adevărurile nesfârșite și dumnezeiești ale comuniunii cu Dumnezeu.

Au citit Preasfânta Scriptura, au aprofundat-o și s-au umplut de adevărurile ei, care au devenit una cu viața lor. Iar fiecare Dumnezeiască Liturghie, care are în prim-plan o Sfântă Evanghelie, care se cere mereu tâlcuită, comentată, aprofundată, nu face altceva decât să ne ofere prilejul de a ne bucura de această scufundare a minții și a inimii noastre în oceanul infinit al slavei lui Dumnezeu și în înțelegerea nesfârșită a cuvintelor Sale preadumnezeiești.

Iar fiecare slujitor al Bisericii, care se face un exeget atent și evlavios al Evangheliei, nu face altceva decât să-și asume întreaga viață și propovăduire a lui Hristos Dumnezeu ca pe o hartă a propriei sale vieți cu Dumnezeu.

Și de la o pericopă evanghelică la alta, și de la o duminică la alta, înțelegem că viața noastră a devenit tot mai mult o viață cu Hristos și întru El și că toate ale vieții noastre se învârt în jurul acestei relații abisale, profunde, indescriptibile a iubirii pentru Hristos Dumnezeu.

Și aceasta e bucuria noastră, viața noastră plină de bucuria vieții cu Dumnezeu…

Duminica aceasta însă, cu pericopa de la Mt. 21, 33-44, numită, îndeobște: Pilda lucrătorilor celor răi ne vorbește despre rău credincioși. De aceea o putem numi: Istoria nefericită a credincioșilor ratați

Pentru că și în credință te poți rata, și din credință poți cădea sau, mai degrabă, credința e urmărită și de pericolul acesta: al ratării. Și un credincios ratat e un credincios neîmplinit. Și credinciosul neîmplinit e o dramă vie

Fiindcă este un credincios care nu poate da mărturie, cu propria sa viață, despre sfințenia și veridicitatea credinței ortodoxe, chiar dacă toată viața lui a fost ortodox, a fost membru al ierarhiei Bisericii și s-a bucurat de toate condițiile sfințirii lui, dar nu e sfânt…ci impostor.

Și Domnul a spus parabola de față pentru conducătorii și teologii Bisericii Sale din vechime. Iar ei au înțeles că sunt vizați, că despre ei e vorba, lucru confirmat de Mt. 21, 45-46: „Și auzind arhiereii și fariseii parabolele  Lui [pentru că mai spusese și altele mai înainte n.n.], au înțeles că despre ei vorbea. Și căutau să-L prindă/să-L aresteze, dar se temeau de mulțimi, căci Îl aveau pe El ca Profet”.

Tocmai de aceea, la parabola de față, pentru ca să ne scuzăm puțina credință, diversele păcate, fărădelegile mascate sub cuvinte gentile, exegeza contemporană merge numai pe varianta vituperării păcatelor lui Israel, neadmițând faptul că nici noi nu suntem mai breji decât arhiereii și fariseii, care Îl ascultau pe Domnul, se știau cu musca pe căciulă, dar se apărau cu litera Legii și nu cu Duhul ei în fața lui Dumnezeu și Îl omorau tot cu ea pe Dătătorul Legii.

Iar dacă citim parabola de astăzi ca pe propria noastră istorie și nu ca pe istoria altora (deși, fără doar și poate, e și  istoria lui Israel, tot la fel de păcătos ca și noi), atunci, de la bun început, trebuie să acceptăm faptul, că noi suntem cei plini de răutate și de literalism înfumurat și de credință închipuită, pentru că suntem ai Bisericii, citim cele ale ei și ne umplem de darurile lui Dumnezeu, dar nu avem roade ale sfințeniei.

Iar situația pusă în fața noastră de Domnul, în această parabolă, nu e a omului credincios, care crede cele ale lui Dumnezeu cu smerenie și împlinește voia Sa cu umilință și se umple de harul lui Dumnezeu și de fapte bune, ci e a aceluia care profită de numele de creștin ortodox, atât împotriva credinței ortodoxe cât și a propriei lui mântuiri.

Și vom citi în acest mod parabola zilei, și cu referire la istoria lui Israel și cu privire la istoria Bisericii Ortodoxe, pentru ca să vedem mesajul, mereu nou și plin de adevăr, pe care ni-l propovăduiește Domnul.

Dumnezeu este Stăpânul casei /Icodespotis (gr.) [v. 33] și casa Lui e întregul univers creat de către El.

Iar via/ampelona (gr.) [v. 33] e Biserica Vechiului Legământ dar și cea a Noului Legământ, pentru că cea veche se împlinește în cea nouă.

Și via lui Dumnezeu, Biserica Sa, a fost împrejmuită de către El, de jur împrejur, cu fragmos (gr.)/cu zid (v. 33), cu zidul adevărului dumnezeiesc, pe care El l-a descoperit Sfinților Săi și care a fost scris, parțial, de către ei și ucenicii lor în Scriptură sau transmis, mai departe, în mod oral și cu mult după aceea consemnat și în scris.

Pentru că via lui Dumnezeu, Biserica Sa, e locașul adevărului și al dreptei cinstiri și nu e un cocteil al adevărului amestecat cu diverse erezii. Tocmai de aceea via lui Dumnezeu are vin curat, împarfumat de har, care te umple de dragostea înfocată de Dumnezeu și de dorul după viața sfântă.

Pentru că vinul iese din teasc, din presa de vin/ din linosul (v. 33) Bisericii Sale, adică din viața curată, duhovnicească a Bisericii. Și acest vin este experiența ascetică a Sfinților. Și Sfinții Vechiului Testament nu au fost oamenii literei, nu au slujit pe Dumnezeu doar din gură, ci au înțeles duhovnicește Legea și viața cu Dumnezeu, fapt pentru care s-au umplut de har și au arătat că toți trebuia să facă la fel și nu să se bată în piept pentru literalitatea Legii.

Și, pe lângă teasc, pe lângă înțelegerea duhovnicească a Legii, unde litera Legii era stoarsă, în cei Sfinți, ca să ajungă la lumina harului și la vinul cel înveselitor al dragostei de Dumnezeu, Biserica veche mai avea și pirgonul (gr.)/turnul  (v. 33) vederilor extatice și al profețiilor, care le cerea viață duhovnicească și nu juridicizată.

Și prin acestea Domnul nu  spune altceva evreilor decât că Biserica Legii avea tot ce îi trebuia, pentru ca omul să treacă de la literă la experiența harului dumnezeiesc. Și că așa a fost ne dă mărturie faptul, că lucrătorii/ gheorghis (v. 33) adică slujitorii Bisericii vechi, neavând o viață sfântă, în loc să îi cinstească pe robii lui Dumnezeu, adică pe Sfinți (v. 35), au început să îi prigonească, să îi bată și să îi omoare.

Adică, pe baza literei Legii, ierarhia Bisericii a primit toată stăpânirea în Biserică, înțeleasă ca putere de coerciție și nu de stăpânire prin exemplul sfințeniei. Și prin aceasta au început să îi omoare pe Sfinții lui Dumnezeu în loc să se supună lor și să le urmeze sfaturile.

Din acest motiv, Sfinții lui Dumnezeu păreau niște oameni mizerabili iar adevărații oameni  vrednici de plâns, care conduceau Biserica, se considerau stăpânii Bisericii, uitând că Stăpânul tuturor e Cel care i-a hirotonit pe fiecare în treapta lor.

Tocmai de aceea ne e greu să înțelegem parabola ca vizându-ne și pe noi, cei de astăzi, pentru că trebuie să ne privim, fără zâmbet și îngăduință, realitatea interioară. Și când stăm de vorbă cu noi înșine, observăm, la modul dramatic, că tot la fel de inculți, de extremiști, de farisei, de impostori suntem ca și cei din vechime.

Și că, aidoma lor, și noi ne uităm la bani și la alte foloase când hirotonim pe unul sau pe altul, când îi dăm unuia sau altuia o Biserică sau o distincție, că tot la fel de miopi suntem în fața semnelor providenței dumnezeiești și tot la fel de reci și de mândri în fața Sfinților lui Dumnezeu, și tot la fel de duplicitari când vine vorba să ne salvăm pielea și fără coloană vertebrală când vine vorba să mărturisim adevărul despre alții.

Iar ura din inimile arhiereilor și a fariseilor față de Domnul se reactualizează demonic, din nefericire, secol de secol (Viețile Sfinților ne stau mărturie), fapt pentru care sunt uciși mieii și sunt păstrați, de prăsilă, lupii. Și când lupii conduc statele și Bisericile, lucrurile ori nu funcționează mai deloc ori trenează într-un mod lamentabil.

Și în loc să facem lucruri care să-i uimească pe alții, noi, oamenii Bisericii și să cutremure prin frumusețe și sfințenie lumea necredincioasă și mioapă, care nu are lumina adevărului dumnezeiesc, dimpotrivă, facem lucruri mici, pipernicite, fără orizont dumnezeiesc, fără grandoarea unei minți duhovnicești la fundamentul lor.

Israel nu s-a rușinat de Fiul Lui (v. 37)! Nici noi nu ne mai rușinăm de nimic și de nimeni…Nesimțirea  și  blasfemia noastră în fața lui Dumnezeu  a atins  cote inexprimabile.

Când L-au văzut, știind că e Clironomosul (gr.)/ Moștenitorul (v. 38) [adică au făcut deicid în cunoștință de cauză, nu din neștiință] s-au sfătuit să Îl omoare, L-au luat și L-au dus afară din vie, din cetatea Ierusalimului, la locul unde se aruncau gunoaiele [adevăratele gunoaie fiind cei care se uitau la El, cu plăcere satanică, cum suferă și moare] și L-au ucis [v. 39].

Și asta o demoniza,  o făcea să turbeze la culme pe ierarhia lui Israel: faptul că El îi spunea ce are în inimă. El știa ce va face…fără însă ca să fugă de Cruce.

Și cei care Îl propovăduiau, în aparență, pe Mesia, cu bucurie și cu nădejde, ca niște impostori, în fapt căutau să Îl omoare. Știau cine e, că e Moștenitorul, că e Mesia, că e Fiul lui Dumnezeu și, ca niște credincioși ratați, decăzuți, demonizați, ca rău credincioși decădeau pe fiecare zi.

Și noi, astăzi, râdem de cele sfinte și nu credem în ceea ce propovăduim. Mințim cu sânge rece. Luăm tot ce se poate de la alții și nu dăm nimic de la noi. Ne place să avem cruci mari, veșminte frumoase, întâietăți bisericești dar nici pic de sfințenie și de frică de Dumnezeu.

Tocmai de aceea vă rog, alături de Sfinții Bisericii, să citiți viața oricărui Sfânt și a oricărui păcătos relatate în Scriptură și în Tradiția Bisericii și în istoria lumii ca despre viața dumneavoastră; ca având legătură cu viața dumneavoastră.

Pentru că astfel ați înțelege că puteți fi și Cain și Iuda și Hitler dar și asemenea Sfinților lui Dumnezeu. Și că roadele/ carpus (gr.) [v. 34] credinței nu sunt cameleonismul, bădărănia, prostia, lipsa de evlavie, indiscreția, ura, cruzimea, lașitatea, înfumurarea, lipsa de iubire, lipsa de milostivire, ci, dimpotrivă, sunt atenția, îngăduința, liniștea, umilința, încrederea în bine și în oameni, milostivirea, iubirea de frumos și de oameni, munca curată, iubirea de Dumnezeu și toată sfințenia.

Iar cuvintele Domnului sunt înfiorătoare prin dreptatea lor: Piatra, Hristos, care e piatra de legătură, liantul, dintre Vechiul și Noul Testament și minunarea noastră continuă (v. 42) este, în același timp, și Judecătorul nefățarnic al tuturor.

Și observăm că Mt. 21, 43, de-a lungul istoriei, s-a împlinit și se împlinește într-un mod tulburător de dureros și de fericit în același timp. Căci cuvintele Sale: „Pentru aceasta vă spun vouă, căci se va lua de la voi Împărăția lui Dumnezeu, și se va da neamurilor care vor face fructele ei” se împlinesc în continuu.

Și astfel, mulți dintre cei ai lui Israel, din poporul iubit al lui Dumnezeu, au devenit atei și doar puțini s-au mântuit în Biserică și multe popoare păgâne  au devenit fiicele Bisericii lui Hristos.

Numai că propovăduirea Apostolilor, de acum 2000 de ani, se vede acum, din ce în ce mai mult viciată și anulată. Popoare, odinioară ortodoxe, au devenit eretice iar membri din diverse neamuri păgâne și eretice se convertesc la Ortodoxie, în timp ce popoare de sute de ani ortodoxe, au o viață mai rea ca a păgânilor.

Lucrurile se schimbă continuu, pentru că inima oamenilor se depărtează continuu de Dumnezeu. Însă, în mod dramatic, așa cum ne-a spus Domnul, cei mândri vor cădea de la înălțimea ideii despre ei înșiși pe piatra adevărului și se vor zdrobi și oasele lor vor fi risipite în Iad, pe când cei peste care cade pedeapsa și adevărul lui Dumnezeu vor fi striviți pur și simplu.

Da, fără doar și poate, glasul Bisericii Ortodoxe e glasul lui Dumnezeu și Dumnezeu vorbește continuu în viața ei și Se bucură cu cei simpli și sinceri și îi mustră și îi așteaptă îndelung pe cei cu două fețe.

Iar Evanghelia de astăzi nu e o osândă pentru noi, ci o atenționare iubitoare din partea Sa. Profeția nu se împlinește cu cei care ascultă și se pocăiesc continuu pentru faptele lor, ci cu cei care, până în ultima clipă, rămân nesimțitori față de iubirea necuprinsă a lui Dumnezeu. Amin!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *